Duminica a 30-a după Rusalii – Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor
Spre deosebire de oamenii simpli, care în nevoia lor veneau la Mântuitorul Hristos și cereau ceva în mod direct, fariseii și învățătorii de lege, vorbindu-I în mod linguşitor, au încercat permanent să-I întindă curse Domnului sau să-L ispitească. Astfel, textele evanghelice abundă de asemenea adresări: „Şi L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi drept şi nu cauţi la faţa omului, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu” (Luca 20, 21), iar în alt loc: „Și iată un om care avea o mână uscată. Și L-au întrebat, zicând: Este oare îngăduit să vindeci în zi de sâmbătă?… Ca să-L învinuiască” (Matei 12, 10), iar în altă parte: „Și apropiindu-se fariseii și saducheii și ispitindu-L, I-au cerut să le arate semn din cer” (Matei 16, 1). Dar niciodată Mântuitorul nu a primit dulceața otrăvitoare a cuvintelor lor mieroase. Deși în inima lor recunoșteau că învățătura Lui este superioară și că faptele Sale erau din sfera divinității, totuși vorbele lor trădau invidia și dorința de recunoaștere a meritelor și statutului lor.
Atunci când începe dialogul cu Domnul, spunându-I bun, Mântuitorul nu pregetă să-l corecteze și să-l coboare cu picioarele pe pământ, arătându-i că viața lui de până acum, deși dedicată păzirii legilor, mai are nevoie de încă un lucru fundamental și că fără el, viața veșnică, dorită de dregător, nu se poate dobândi. Când nu păzim integral poruncile, sufletul însuși ne dă de veste că mai e nevoie de ceva. Că fără acel ceva suntem într-o închipuită, nedeplină stare duhovnicească. „Această închipuire, spune Sfântul Ignatie Briancianinov, uneori va desfăta lingușitor cu nălucirea unor virtuți înalte, alteori va aduce asupra sufletului trândăvire și deznădejde, în special când vede că nu poate împlini virtuțile cu pricina”. În culegerile de învățături patristice se găsesc nenumărate apoftegme despre false nevoințe ascetice izvorâte în împrejurări de satisfacere a dorințelor și aspirațiilor personale. Astfel, în Everghetinos se relatează despre o ascetă care a cunoscut un părinte înzestrat cu discernământ și voia să se folosească de acest prilej pentru a afla dacă umblă drept pe calea nevoințelor ei. Așadar, i-a spus:
– Părinte, până astăzi am postit două sute de săptămâni, de fiecare dată câte șase zile. Țineam post negru șase zile încontinuu și alte șase zile mâncam hrană normală. Am citit și am învățat pe de rost Vechiul și Noul Testament. Vreau să-mi spui acum ce-mi lipsește pentru a completa acest canon al meu.
– Și ce ai câștigat din toate acestea? Ai ajuns să socotești ocările pe care le primești cinstiri și binecuvântări?
– Nu!, i-a răspuns aceasta. N-am ajuns până la această măsură de virtute.
– Ai ajuns în punctul în care vătămarea sau paguba pe care ți-o aduc ceilalți să o socotești câștig? Îi consideri pe străini ca pe rudele tale după trup? Socotești sărăcia belșug?
– Deloc!, i-a răspuns aceasta.
– Așadar, a zis părintele, toată osteneala ta a fost în zadar. Vânare de vânt. Cu nimic nu te-ai folosit din toate câte ai făcut. Doar te amăgești pe tine, umblând pe calea ascezei. Mergi și lucrează asupra sinelui tău, căci pentru el n-ai făcut nimic.
De aici vedem că o împlinire duhovnicească închipuită doar în ochii noștri este egală cu zero în fața lui Dumnezeu. În cazul dregătorului, neliniștea sufletească pe care a arătat-o în urma discuției cu Mântuitorul Hristos demonstrează că el cunoștea legile lăsate de Moise, că era de acord cu ele, însă nu dorea să treacă mai departe. El a confundat cunoașterea cu trăirea, de unde a și ajuns într-o stare de autosuficiență. Este de lăudat o viață care tinde spre moralitate, însă dacă aceasta se leagă de cordonul unei singure patimi, lucrurile nu merg în direcția bună. Urmarea lui Hristos în mod desăvârșit necesită în principal o rupere de cele materiale. Această condiție a dus la încheierea bruscă a dialogului dintre dregător și Domnul.
Să ne ferim de nestăvilita aspiraţie a acumulării de averi
Și în zilele noastre, materialismul întrerupe orice legătură cu Dumnezeu. Dacă în acea vreme dregătorul nu voia să renunțe la averea personală, întrucât aceasta era foarte mare, acum oamenii își doresc unele lucruri nu pentru ei neapărat, ci pentru că sunt dorite de aproapele lor. Pe măsură ce rețelele de socializare intră tot mai mult în rutina noastră zilnică, consumul nostru de dorințe crește. Nu este greșit ca oamenii să năzuiască la o stare materială mai bună, însă nestăvilita aspirație de a acumula cât mai mult duce la o denaturare a percepției față de lucrurile lăsate de Dumnezeu. Astfel, arhimandritul Serafim Alexiev puncta faptul că ocupațiile pământești și interesele noastre nu sunt un păcat, ci împătimirea către acestea. Omul poate să aibă multe averi, dar inima lui să nu fie legată de acestea, ci neîncetat să bată pentru Dumnezeu. Pe de altă parte, omul poate să nu deţină nimic, însă dacă este împătimit în cele pământești, e ca și cum ar păcătui prin posedarea lor. Despre aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Să nu-mi zici că nu te închini idolului de aur, ci arată-mi că nu faci ceea ce-ţi porunceşte aurul; căci felurite sunt chipurile slujirii la idoli: unul cinsteşte ca stăpân pe mamona, altul are de dumnezeu pântecele, iar altul se închină altei patimi prea grozave. Nu le jertfeşti boi, cum fac elinii, ci faci cu mult mai rău, căci le jertfeşti sufletul tău; nu-ţi pleci genunchiul înaintea lor, nici nu te închini lor, însă îndeplineşti cu mare ascultare tot ce îţi poruncesc ţie pântecele, aurul şi tirania poftei”. De aceea, în lupta cu robia de cele materiale, orice om trebuie în primul rând să se cerceteze pe sine şi să vadă în ce stare se află şi dacă nu îl stăpâneşte vreo patimă sau obicei păcătos, căci acestea orbesc ochiul sufletului până într-atât, încât omul nu vede starea şi pierzania sa. Apoi, cel care îşi dă seama de starea jalnică a sufletului său nu trebuie să zăbovească, ci degrabă să se despartă de obiceiul cel rău, căci cu cât va rămâne mai mult în obiceiul păcătos, cu atât mai mult acesta va prinde puteri, iar omul cu anevoie se va despărţi de el, la fel cum boala trupească devine mai greu de vindecat pe măsură ce se învecheşte. În al treilea rând, de mare folos este deasa cugetare la moarte, cugetarea la dreapta Judecată a lui Hristos, la Împărăţia Cerurilor şi la chinuirea cea nesfârşită. Și nu în ultimul rând, cel care a părăsit obiceiul cel rău nu trebuie să se mai întoarcă la el, ci să stea cu tărie împotriva lui, biruind cu ajutorul lui Dumnezeu, „uitând cele ce sunt în urmă şi tinzând către cele dinainte” (Filipeni 3, 14) şi, după îndemnul Domnului, să îşi aducă aminte de femeia lui Lot (Luca 17, 32), care a privit îndărăt, adică spre Sodoma, din care ieşise şi „s-a prefăcut în stâlp de sare” (Facerea 19, 26).
„Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu”! Aceasta este cheia care duce spre viața veșnică. În acest sens, după cuvântul Sfântului Petru Damaschin, „mântuirea noastră se află între frică și nădejde, prima ca să nu avem încredere prea mare în sine și a doua ca să nu deznădăjduim, ci cu bună nădejde și încredere în mila și ajutorul lui Dumnezeu să ne străduim să ne petrecem viața în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu”. Lumea, dimpreună cu poftele sale, este o ispită către care nu trebuie să se întoarcă cei care fug de dânsa, ca nu cumva, întorcându-se iarăşi în mrejele ei, să fie osândiţi dimpreună cu ea, ci să îşi aducă aminte de spusa Apostolilor: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru ei” (I Ioan 2,15); şi încă: „Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacob 4, 4).
Protos. Antim Bâru
Sursa: http://ziarullumina.ro
Puteţi citi şi:
Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici – Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor
