Iubirea pentru Hristos preschimbă frica în curaj

Duminica a 3-a după Paști (a Mironosițelor)

Tonul narativ pronunțat al acestei pericope se impune în planul con­ști­inței. Relatarea evanghelică mizează pe frustețea detaliilor și a celor câteva elemente de dialog. Asistăm parcă la o scenă surprinzătoare, aliaj de uimire, teamă, bucurie și enigmă, în care mesajul capătă forță de impact, mai cu seamă prin elementele „decorului”. Bunul chip de sfetnic al lui Iosif din Arimateea și emo­ționanta lui grijă față de Iisus, giulgiul și mormântul, miresmele cumpărate pentru cucernicul gest al ungerii funebre, timpul venirii la mormânt („în răsăritul soarelui” – o evidentă aluzie la Înviere), mărimea și gre­utatea pietrei tombale, veș­mântul alb al tânărului, situarea lui („în partea dreaptă”) și grija de a le arăta locul unde Îl puseseră pe Domnul, precizarea aparent super­fluă că Cel răstignit „nu este aici”, Galileea ca loc de revedere, tremurul, uimirea și tăcerea femeilor, toate conferă un aer pătrunzător primei întâlniri dintre umanitate (feminină) și realitatea Învierii lui Hristos. Bine­înțeles că nimeni nu poate trece peste mișcă­toarea loia­litate a lui Iosif și a femeilor purtă­toare de mir.

În timp ce Apostolii se cufundau în frică, zăbavă și împietrire a inimii, cum avea să-i mustre Domnul înviat, femeile L-au urmat fără preget, chiar și după moartea Lui. În simplitatea pură a evlaviei lor, nu neapărat mânate de speranța învierii, așa cum le învățase Iisus, dar, fără-ndoială, cum le îndemna sufletul lor de ucenițe nedezmin­țite, ele vin totuși la mormânt să cinstească trupul Celui mort, așa cum prevedea obiceiul. Apăsate de teamă (mormântul era păzit de romani, în urma evenimentelor care culminaseră cu uciderea lui Iisus) și de neputință cu gândul la dimensiunile pietrei de la intra­rea în mormânt, pă­șesc, cu ochii în pământ, spre locul unde-L știau pus, fără viață, pe Învățătorul lor. Ajunse aici, un prim semn nedumeritor: piatra fusese rostogolită de cineva și intrarea nu mai avea nicio opreliște. Veșmântul alb al tânărului care le vorbește este în vădit și voit contrast cu obișnu­ințele funerare. El li se adresează din partea dreaptă a lăcașului mortuar (dinspre apus, deci). Din partea de miazănoapte, unde soarele apune, vine anunțul că Soarele dreptății se află pe bolta cerească. Femeile așteptau să vadă moarte, numai moarte, dar au primit mesajul vieții nemuritoare. Din purtătoare de miruri au devenit purtătoarele veștii supreme că a înviat Domnul.

Copleșitoarea greutate fizică a pietrei cu care fusese pecetluit mormântul lui Iisus ne duce cu gândul către imensa încărcătură a păcatelor omenești pe care El a ușurat-o și, mai mult, a șters-o prin Jertfa și Învierea Sa. Astfel, Împărăția Cerurilor este deschisă, iar noi avem cale liberă către ea. Pecețile care o ținuseră închisă pentru noi nu mai există. Lumea nu mai este un mormânt decât pentru cei care nu-și „ridică ochii” să vadă stavila morții înlăturată de Hristos. ­Îngerul chiar le spune femeilor să nu-L caute pe Iisus în regnul mor­ții, ci în triumful desăvârșit al vieții. „Nu este aici…” În locul biblic paralel de la Ioan 20, 11-18, așe­zarea celor doi Îngeri la polii opuși ai locului unde fusese pus trupul lui Iisus amplifică vizual absența acestuia, dar, în același timp, sugerează prezența tainică a lui Hristos cel înviat. Îngerii sunt dispuși asemenea celor doi Heruvimi care, stând față în față, străjuiau Chivotul Legii, simbolul prezenței divine veterotestamentare.

Absența lui Hristos din mormânt este indicativul prezenței Lui deasupra tuturor contingen­țelor neizbăvitoare ale acestei lumi și în inimile credincioșilor. Nu în cernitele adâncimi sepulcrale trebuie căutat Domnul vieții. Ridica­ți-vă privirea și zăriți-L în văzduhul etern al Învierii! Iată deci o altă sugestie pascală chiar în acest detaliu epic: femeile „își ridică ochii” și văd mormântul descoperit. În limbile clasice și moderne, termenii biblici folosiți pentru a exprima actul tainic al învierii sunt sinonimi cu ridicare, înălțare, biruință, mărire – grecescul anastásis („a sta ridicat”), latinescul resurrectio („a urca”, „a se ridica din nou”) și en­gle­zescul risen („răsărit”, „înăl­țat”, „ridicat”). Aceste cuvinte nu lămuresc nepătrunsa desfășu­rare a învierii trupului hristic, dar afirmă ceea ce este, de fapt, dătător de bucurie și optimism izbăvitor: ridicarea din moarte, ca biruință totală și veșnică.

Femeile purtătoare de miruri s-au învrednicit de revelația Învierii pentru că I-au fost loiale Domnului în viață și în moarte. Fidelitatea lor este de-a dreptul mișcătoare și, fără-ndoială, exem­plară, iar faptul că anunțul atotmântuitoarei treziri la viață a lui Iisus a plecat spre lume prin ele nu este câtuși de puțin o întâmplare. „Domnul Iisus Hristos a știut că femeile sunt mari purtătoare ale iubirii în istoria neamului omenesc”, drept care le-a socotit vrednice de a primi și de a împăr­tăși vestea cea bună a biruinței Lui asupra morții. Însă, dacă Apostolii ar fi mers primii la mormânt în dimineața zilei respective, în mod sigur ar fi primit aceeași veste, chiar în pofida ezitărilor și lașității de care au dat dovadă în timpul dramaticului sfârșit al lui Iisus. Accentul nu cade, în cuvântul Evangheliei, pe evlavia acestor femei, ci pe faptul că Hristos Și-a păstrat întocmai cuvântul: „Trebuia să învieze din morți” (Ioan 20, 9). Așa cum i-a spus Mariei din Magdala (Ioan 20, 17), Hristos îi vrea încredin­țați pe Ucenicii Lui – pe cei de atunci și pe cei dintotdeauna – că Tatăl Lui este și Tatăl lor, că Dumnezeu este Cel care L-a trimis în lume pentru a-i oferi acesteia iubirea Lui veșnică, L-a înviat „a treia zi, după Scripturi” și, astfel, pe toți cei care vor renaște prin credință îi va primi în sânul Său. „Suirea” la Tatăl, întoarcerea umanității Fiului spre dumnezeire s-au produs, realitate asumabilă de acum de către discipoli.

Mai mult decât niște relatări cu scop informativ, Evangheliile care vorbesc despre dimineața acelei zile – prima, ca însemnătate spi­rituală, a săptămânii – conțin în­demnuri neexplicite la cunoaș­terea Învierii. Esența profund pascală a creștinismului nostru în ele poate fi descoperită. Dacă urmărim detaliile primului contact al miro­nosițelor și al Apostolilor (Petru, Ioan, Toma și ceilalți) cu mormântul gol și apoi cu Cel înviat, descoperim gradualitatea unei inițieri în misterul Învierii. Acest urcuș constă în asimilarea lăuntrică, prin trăire inefabilă și sacră bucurie, a identității dintre Iisus Cel care a pătimit pe Cruce și a coborât în mormânt și Iisus proslăvit.

Aceeași Maria Magdalena, prima dată când Îl vede, Îl ia drept altcineva și I se adresează cu „Domnule”, cerându-I infor­mații despre trupul absent („[…] dacă tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, și eu Îl voi ridica” – Ioan 20, 15), dar când Iisus o strigă pe nume, ea Îl recunoaște și, cu fervoarea unei revelații unice, Îi strigă: Rabbuni!, aruncându-se la picioarele Sale și îmbrățișân­du-le (lucru deductibil din nu ușor explicabila interdicție rostită imediat de Iisus: „Nu te atinge de Mine!”). Spre deosebire de obișnuitul Rabbi, forma apelativă folosită de Maria acum conține acea intimitate conferită de credință și de dragoste, posibil a fi tradusă cu „Învățătorul meu”. În limba ebraică, termenul era folosit mai mult în rugăciuni, deci numai în relația cu Dumnezeu.

Ioan, Ucenicul iubit, a alergat la mormânt și, în fața giulgiurilor cu care fusese îngropat Hristos, „a văzut și a crezut” (Ioan 20, 8). Apostolul Toma are parte de aceeași revelație, când în fața ochilor îi stă trupul jertfit și înviat al Învăță­torului său. Cei doi călători către Emaus Îl (re)cunosc pe Iisus abia când văd gestul frângerii pâinii, mărturisindu-și o inimă arzândă la auzul cuvintelor Lui tâlcuitoare. Toate acestea probează, de fapt, trecerea, Paștile omului către o nouă înțelegere, așa cum Iisus Cel care Se arată după ­Înviere este, în același timp, Cel dina­inte, dar și radical Altul. După cum puterea de a schimba orientarea conștiin­țelor a avut-o Domnul și în suferință.

Cine poate uita cum, după ce l-a hulit alături de celălalt tâlhar, prinși pe crucile răstignirii, Dismas „a văzut și a crezut”, cutremurat, că Cel care agoniza lângă el nu este altul decât Fiul lui Dumnezeu, inocent și jertfelnic, Care, în acele momente, Își dădea duhul pentru „ca lumea să aibă viață, și din belșug s-o aibă” (Ioan 10, 10). Învierea lui Hristos a adus acest belșug al vieții și al iertării ca hrană pentru sufletele noastre.

Pr. Marius Ciobotă

Sursa: http://ziarullumina.ro

Puteţi citi şi:

Puterea femeii – Preot Ioan Istrati

Nu poți fi misogin când vorbești despre mironosițe – Preot Constantin Sturzu

Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici la Duminica Mironosiţelor