Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor)
Evanghelia de astăzi este o adevărată provocare pentru noi. Este greu de împlinit, dar și greu de citit și de ascultat. Dacă ne problematizăm câtuși de puțin asupra raportării noastre personale la porunca Mântuitorului de a-i iubi pe vrăjmași, vedem, într-adevăr, un lucru aproape utopic. În general, iubirea tuturor oamenilor și cu atât mai mult a vrăjmașilor este o lucrare cerească, proprie Bunului Dumnezeu, care revarsă darurile Sale și peste cei buni și peste cei răi. Tematica acestei duminici vine într-o foarte inspirată continuitate cu cele două duminici anterioare, închinate Sfintei Cruci. Într-adevăr, cea mai mare pildă de iubire a vrăjmașilor ne-a arătat-o Mântuitorul Iisus Hristos pe cruce, jertfindu-Se pe Sine și iertându-i pe ceilalți. Pe de altă parte, o cruce poate fi însăși încercarea de a-i iubi pe vrăjmași sau măcar de a-i suporta și de a nu-i urî.
În rugăciunile din cărțile noastre de slujbă ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să-i întoarcă la credință și bunătate pe toți vrăjmașii noștri. E îmbucurător să constatăm că, de mai mulți ani, pe pomelnicele pe care le aduc credincioșii la sfintele mănăstiri și Biserici, nu mai găsim așa de multe cereri pentru pedepsirea vrăjmașilor, ci mai degrabă citim rugăciuni pentru schimbarea în bine a celor răuvoitori. Desigur că mai sunt și excepții, însă, în general, binecredincioșii creștini își pun sincer problema iertării dușmanilor și fac eforturi pentru împlinirea acestei porunci dumnezeiești. Probabil că simt și ei, cum simțim și noi, că dacă avem ceva asupra cuiva, parcă nu ne mai putem ruga, nu avem pace, conștiința ne mustră și pierdem într-o mare măsură folosul ostenelilor noastre duhovnicești.
Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu
Adeseori uităm să arătăm dragoste și recunoștință chiar și față de binefăcătorii noștri, care ne-au crescut, ne-au educat, ne-au ajutat să fim oameni de folos Bisericii și societății. Cu atât mai mult ne este extrem de greu, ba de multe ori nici nu ne silim să arătăm bunăvoință față de cei care poate ne-au făcut rău în vreun fel. Și pentru că porunca Domnului este, într-adevăr, mai presus de puterile omului, pentru împlinirea ei avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, dobândit prin multă rugăciune, smerenie și pocăință.
Cuviosul Părinte Arsenie Papacioc atrăgea adeseori atenția că iubirea vrăjmașilor este o poruncă, nu o recomandare sau un sfat evanghelic. Fiind însă un om realist, el oferea și o soluție: „Dacă nu poți să-l iubești pe cel care te dușmănește, măcar să nu-l urăști. Și atunci ești deja ridicat pe prima treaptă și nu mai ești în apă, ești salvat. Iar dacă în continuare vrei să faci cumva să-i iubești pe vrăjmași și totuși nu reușești, Dumnezeu apreciază foarte mult efortul tău și te ajută, pentru că El nu se uită atât la faptele noastre, cât mai ales la intenția pe care o avem în adâncul inimii”.
În general, lumea în care trăim, inclusiv cultura și arta, încurajează, ba chiar legitimează răzbunarea și conflictul. Totuși, pentru noi, creștinii, se cere o grijă de a nu urma calea sau duhul lumii. Dacă măcar noi nu vom răspunde cu răutate la provocările oamenilor, stopăm cumva răul, nu îl mai înmulțim și noi. Cunoscutul teolog Georgios Mantzaridis spunea că „evitarea răsplătirii răului cu rău constituie cea mai eficientă combatere a lui. Prin iubirea aceasta, omul nu doar că se întoarce la starea cea după fire, dar Îl imită și pe Dumnezeu Însuși, care S-a jertfit pentru omul ce se lepădase de El”.
Când îți biruiești firea și faci vreun bine celui care nu merită, sau care ți-a făcut rău, atunci începi să semeni cu Dumnezeu. Să facem acest experiment, măcar din curiozitate și să vedem ce simțim. Iată, Cuviosul Mărturisitor Sofian de la Antim, cu toate că era un om bun și iertător, a avut și oameni potrivnici, chiar dintre cei apropiați. Unul dintre ei, nici mai mult, nici mai puțin, la o slujbă din noaptea de Paști, l-a împins pe Cuviosul de pe podium, ca să cadă și să se accidenteze și astfel să fie înlocuit de la conducerea mănăstirii. Din fericire, Cuviosul s-a sprijinit de cineva și nu s-a lovit. După acest episod, care a fost cu mulți martori, Părintele ar fi putut să se răzbune pe acea persoană, să o îndepărteze cumva din preajma sa, cu ajutorul influenței pe care o avea. Dar nu numai că nu a făcut acest lucru, ci s-a purtat cu acea persoană cu și mai mare bunăvoință. Și acum, surprinzător, respectivul om mărturisește cu glas tare despre sfințenia Cuviosului.
Să începem măcar prin a nu băga în seamă șicanele
Noi, la măsura noastră mică și foarte mică, să începem măcar prin a nu băga în seamă șicanele altora și a nu-i urî. Desigur, și pentru aceasta trebuie luptă multă, smerenie adâncă, tăcere și rugăciune, ca să smulgem, măcar în parte, patima urii față de aproapele. E o luptă poate de toată viața, dar măcar să ne silim, să nu fim indiferenți, să nu ne obișnuim cu gândul că celălalt îmi vrea răul și eu trebuie numaidecât să mă feresc de el sau să-i doresc răul. Fiecare om care interacționează cu noi – iarăși spunea Părintele Arsenie Papacioc – este fie ca să ne folosim noi de el, fie ca el să dobândească un folos duhovnicesc de la noi. Într-adevăr, și de la neprieteni putem primi folos: ne smerim.
Acești vrăjmași pe care îi avem, sau ni se pare că îi avem, au și ei lucrarea lor. Dacă ne necăjesc în vreun fel, e foarte posibil să fie și vina noastră. Iarăși, Cuviosul Părinte Sofian își amintea în închisoare de unele păcate de-ale sale, pe care le știau numai el și Dumnezeu, și socotea că pentru faptele acelea Domnul îi rânduiește așa o corecție. Cu alte prilejuri, spunea: „Când te umilește cineva, să nu te superi. Să o iei ca o doctorie pentru smerenie”. Fiind bolnavi de orgoliu, dacă nu ne smerim de voie, ne smeresc alții de nevoie și atunci mare folos dobândesc cei care rabdă și care primesc ocara chiar cu recunoștință, pentru că i-a adus cu picioarele pe pământ, cum se spune. Și atunci, aceasta poate fi o treaptă pentru iubirea vrăjmașilor. Îi iubim și le suntem recunoscători că ne arată unde greșim, ne arată că suntem oameni cu neputințe, că nu răspândim pace și bunătate în jurul nostru și, în loc să facem bine, greșim adeseori.
Mai este și un alt aspect. De multe ori prea punem la inimă atitudinile răutăcioase ale altora. Poate că ar trebui și o indiferență bună, ca să nu spun o nesimțire bună, în ceea ce privește luarea în seamă a comportamentului urât al oamenilor. Noi așa suntem de schimbători și de imprevizibili, încât acum ne comportăm frumos, iar peste o vreme poate arătăm lipsă de respect sau chiar răutate. Așa e firea omenească căzută, o amestecare de aur și de noroi, de lumină și de întuneric. Și atunci, de ce să purtăm dușmănie celor de lângă noi, deoarece și ei, sărmanii, sunt supuși aceleiași condiții umane corupte. Chiar dacă suntem botezați și ne străduim să trăim o viață de credință, suntem supuși – să recunoaștem – acestei nesuferite ispite, de a supăra pe ceilalți și de a ne supăra și noi. Iar pentru Bunul Părinte Ceresc relaționarea noastră cu ceilalți oameni este atât de importantă, cu mult mai importantă decât „jertfele și arderile de tot”. De fapt, relația noastră cu ceilalți spune cam totul despre cum suntem noi în comuniune cu Bunul Dumnezeu. Este și criteriul de bază la judecata sufletului, această raportare a noastră la ceilalți oameni.
Tot noi întreținem răutatea
Lumea se plânge că în vremurile noastre e foarte multă răutate. Dar nu tot noi o întreținem? Chiar și cei care ne silim să trăim o viață duhovnicească, suntem supuși acestei ispite. Cineva se grăbea la spovedanie să mărturisească că a mâncat ceva de dulce într-o zi de miercuri, arătând multă părere de rău. Dar, întrebând duhovnicul dacă are vreo supărare cu cineva, a mărturisit că nu mai vorbește cu o vecină de doi ani și a început să înșire mai multe injurii asupra aceleia. La fel și Sfântul Antim Ivireanul spunea într-o predică: „Bine că mergeți la mărturisit și spuneți că ați mâncat raci în post, dar nu spuneți strâmbătățile și răutățile pe care le pricinuiți altora”. Aceste lucruri trebuie, într-adevăr, să ne pună pe gânduri. Ce ne apropie mai mult de Dumnezeu, ce ne dă legitimitatea de a fi copiii Lui, creați după chipul Său și chemați spre asemănare? Ce anume ne oferă pacea cugetului, îndrăzneala la rugăciune, înțelepciunea, discernământul, echilibrul? Pe locul întâi se pare că se situează relația noastră cu oamenii și atitudinea binevoitoare, iertătoare, chiar iubitoare față de vrăjmași. E un lucru pe cât de greu, pe atât de dumnezeiesc, de eliberator, de sfințitor.
În încheiere, dau mărturie despre un Părinte pe care l-am cunoscut acum 20 de ani la Mănăstirea Pogleț-Bacău: cuviosul ieromonah Calistrat Ifrim. Înainte de a se călugări, Părintele a fost preot de mir pentru mulți ani în eparhiile Cluj și Roman. De mai multe ori a pătimit bătăi de la unii săteni la casa parohială pentru a-l jefui. El însă nu a făcut niciodată reclamație la Poliție și nici nu s-a plâns la săteni. Odată, într-o dimineață, în centrul localității era adunat un fel de consiliu al satului, în care oamenii îi judecau pe bătăușii Părintelui. Trecând și preotul pe acolo, l-au întrebat sătenii: „Este adevărat că acești oameni v-au bătut? De ce nu ne-ați spus, să vă apărăm?”. „Nu este adevărat, sunt vorbe goale, lăsați-i în pace”, a răspuns preotul. Văzând aceasta, cei care l-au bătut au rămas uimiți și apoi au devenit și ei oameni de treabă. Așa știu Sfinții să lucreze și așa ne învață și pe noi să împlinim porunca iubirii vrăjmașilor.
Sursa: http://ziarullumina.ro.
