În fiecare an, vinerea din Săptămâna Luminată poartă un iz de har și de nădejde, fiind închinată Maicii Domnului – „Izvorul Tămăduirii”. Această zi specială, ce vine imediat după marea sărbătoare a Învierii Domnului, ne amintește că lumina și bucuria Sfintelor Paști nu se revarsă doar peste suflete, ci și peste trupurile celor suferinzi, prin mijlocirea celei care este izvor nesecat de milă, vindecare și ocrotire. Dar ce anume cinstim în această zi și care este originea acestei sărbători mai puțin cunoscute? În rândurile ce urmează, descoperim frumusețea duhovnicească și semnificația praznicului Izvorului Tămăduirii.
Ce ne spune Nichifor Calist?
Există mai multe mărturii despre descoperirea izvorului tămăduitor aflat în apropierea Constantinopolului, izvor care, potrivit tradiției, este legat de ocrotirea Maicii Domnului. Deși aceste relatări sunt mai târzii, este foarte posibil ca izvorul să fi fost cunoscut încă din vremuri mai îndepărtate, fiind așezat într-un crâng liniștit, închinat Născătoarei de Dumnezeu. Se presupune că, în timp, locul ar fi fost acoperit de vegetație și astfel uitat, până la redescoperirea sa miraculoasă.
Cea mai cunoscută versiune a fost consemnată de Nichifor Calist Xanthopoulos, ultimul mare istoric bisericesc grec, care a scris în prima jumătate a secolului al XIV-lea. El povestește că începutul cultului izvorului este legat de o minune petrecută cu Leon Marcellus, un soldat care avea să devină împăratul Leon I (457–474). Într-una din zile, pe când se apropia de Constantinopol, în dreptul Porții de Aur, Leon a întâlnit un orb însetat care i-a cerut apă. A căutat prin apropiere, dar nu a găsit niciun izvor. Atunci, un glas de femeie, nevăzut, i-a spus că va afla apă în pădure, aproape de locul în care se afla. Nedumerit, Leon s-a uitat în jur, dar nu a văzut pe nimeni. Glasul i-a vorbit din nou, îndemnându-l să pătrundă mai adânc în pădure, să scoată apă tulbure cu mâinile și să-i dea orbului să bea, apoi să-i ungă ochii cu nămolul de pe mâini.
Leon a urmat întocmai cele poruncite, iar orbului i-a revenit vederea. Atunci, el a înțeles că glasul fusese al Maicii Domnului. După ce a urcat pe tronul Bizanțului, Leon a ridicat pe acel loc o mare Biserică în cinstea Născătoarei de Dumnezeu. De-a lungul vremii, sfântul lăcaș a fost de mai multe ori refăcut și înfrumusețat de împărați și nobili bizantini, printre care și Iustinian cel Mare, care s-a vindecat și el de o boală gravă folosind apa din acest izvor minunat. Izvorul a continuat să facă minuni, aducând tămăduire celor bolnavi și suferinzi, devenind cunoscut sub numele de „Izvorul Tămăduirii”.
Biserica devenită moschee
După căderea Constantinopolului sub stăpânire otomană în 1453, Biserica zidită de împăratul Leon a fost dărâmată, iar din pietrele ei s-a construit o moschee. Abia în 1833, Patriarhul Ecumenic a reușit să obțină aprobarea pentru reconstrucția Bisericii, care a devenit din nou mănăstire și există până în zilele noastre sub numele de „Mănăstirea Valukli”. Deși a trecut prin momente dificile, inclusiv un incendiu provocat în 1955, lăcașul continuă să fie un important centru de pelerinaj. În Biserica mănăstirii există o inscripție în limba greacă ce transmite un mesaj profund spiritual: „Spală-ți nu numai fața ta, ci spală-ți și păcatele”. Acest îndemn subliniază îndoita vindecare pe care Maica Domnului o mijlocește: tămăduirea trupească și curățirea sufletească.
Astăzi, mănăstirea păstrează amintirea vechiului Bizanț și continuă să fie un loc de rugăciune. În apropierea Bisericii sunt înmormântați patriarhii Constantinopolului din ultimii 200 de ani, iar protocolul oficial pentru delegațiile ce vizitează Patriarhia Ecumenică include închinarea la paraclisul izvorului și rugăciunea la mormintele patriarhilor. În arhiva mănăstirii sunt consemnate numeroase vindecări miraculoase de-a lungul secolelor, adunate de istoricul Nichifor Calist Xanthopoulos la începutul secolului al XIV-lea. Acesta a și compus slujba închinată sărbătorii, care s-a răspândit treptat în spațiul ortodox, mai ales în Grecia și în țara noastră.
Mijlocirea Maicii Domnului
De ce această sărbătoare a fost rânduită în Săptămâna Luminată, în perioada dintre Înviere și Duminica Tomii? Conform Sfântului Grigorie Palamas, „prima dintre toți oamenii care a primit de la Domnul vestea cea bună a Învierii Domnului a fost, așa cum era cuvenit și drept, Născătoarea de Dumnezeu”. Era firesc, așadar, ca prima persoană cinstită printr-un praznic special după Sfintele Paști să fie chiar Fecioara Maria.
Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii „dă tonul” celorlalte momente liturgice importante până la Cincizecime, arătând că toate duminicile acestei perioade trebuie înțelese în cheie vindecătoare. Ea este sărbătoarea închinată prin excelență Maicii Domnului din perioada Penticostarului, așa cum este Soborul Maicii Domnului de după Nașterea Domnului sau Denia Acatistului Bunei Vestiri din perioada Triodului.
Așadar, Praznicul Izvorului Tămăduirii reprezintă o minunată împletire a bucuriei Învierii Domnului cu cinstirea deosebită adusă Maicii Sale. Prin această prăznuire din Vinerea Săptămânii Luminate, Biserica noastră ne oferă un prilej de adâncă reflecție asupra rolului Născătoarei de Dumnezeu ca mijlocitoare a vindecărilor sufletești și trupești. Un praznic ca o mărturie vie a iubirii Maicii Domnului pentru neamul omenesc și a puterii sale mijlocitoare înaintea Fiului său, Cel care a biruit moartea și ne-a dăruit tuturor nădejdea Învierii și a vieții veșnice.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
