Kenan Dionisie Wang (istoric chinez): „Prin Ortodoxie mi-am aflat liniștea”

– Este un erudit om de cultură chinez, convertit la Ortodoxie în țara noastră. Vorbește și scrie perfect românește și visează să devină preot. Adăugați la asta o erudiție și o politețe de mandarin și veți avea o imagine contrastantă, a unui intelectual format într-o cultură multimilenară, care prețuiește, însă, mai presus de orice, credința ortodoxă –

O propunere diabolică

– Domnule Kenan Dionisie Wang, sunteți chinez, dar v-ați botezat ortodox în România, unde sunteți doctorand în istorie și student la teologie. Un salt uriaș, nu numai de la o credință la alta, ci și de la un continent și de la o cultură la alta. Care a fost primul pas?

– Încă de la începutul adolescenței, eu am fost preocupat de sensul existenței, iar această reflecție, la final, m-a adus la Ortodoxie. Dar, până a ajunge la punctul final, am trecut prin multe frământări. Pri­mul meu pas către credință a fost un fel de răz­vrătire împotriva materialismului, utilitarismului și idolatriei supraviețuirii, care sunt caracteristice pentru societatea chineză în care m-am născut, dar la care nu m-am putut adapta. O societate în care supraviețuirea este obiectivul suprem al existenței. O să vă spun ceva foarte personal, una din întâm­plările care m-au condus către Dumnezeu. Copil fiind,  pe la 12-13 ani, am fost întrebat de propriul tată: „Ce-ai face dacă un terorist ar veni la tine și te-ar amenința cu moartea, cerându-ți să transmiți niște plicuri cu antrax prin poștă?”. La care eu i-am răspuns că nu o să fac așa ceva niciodată, aș prefera să mor, decât să fiu unealta unui terorist. Atunci mi-a zis: „A, nu trebuie să preferi moartea, trebuie să accepți ce-ți propun teroriștii! Pentru că, dacă vei fi condamnat, vei fi condamnat ca un complice al lor, dar vei trăi. În schimb, dacă îi refuzi, ai să mori pe loc, de mâna lor. Pe când un complice nu va fi condamnat la moarte!”. Propunerea lui, v-o spun direct, mi s-a părut diabolică. Eu cred că Dumnezeu a pus în fiecare om o aspirație către frumos, o aspirație către bine, care, până la urmă, duce către Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este binele suprem și este sursa frumuseții. Însă la anumite persoane, dacă nu la majoritatea lor – mai ales când vorbim de epoca noastră postmodernă, consumeristă – această aspi­­rație este inhibată. Ea nu poa­te fi eradicată complet, dar este inhibată. Omul este în­chis într-o perspectivă orizon­tală, închis în treburile coti­diene, în cerințele societății, încât nu se poate gândi la ceva mai mult decât la realitatea care se află în imediata apro­piere.

În cazul meu, din fericire, am avut acces la foarte multe cărți, atât din cultura chineză, cât și din alte culturi. Cred că a fost o Pronie a lui Dum­ne­zeu că părinții mei erau atât de ocupați la muncă încât nu au avut nici timpul, nici energia să-mi inhibe această aspirație. Fiindcă ei erau in­te­lectuali aveam acasă o bibliotecă destul de mare și am avut acces la tot ce voiam să citesc. Oricum, eram o ființă mai interiorizată, nu ieșeam cu prie­tenii. Așa am început să citesc, așa a început aspi­rația mea către religie.

– Ați ajuns prin lectură la creștinism?

– Da, dar nu dintr-o dată. Pentru că nu eram născut într-o familie religioasă, așa că nici nu m-am gândit la început la creștinism. Mai degrabă, am vrut să găsesc un răspuns la o întrebare esențială dar care, cumva, este ignorată în societatea de astăzi, anume: dacă doar plăcerile și realizările materiale definesc sensul existenței mele, atunci ce rost are ca eu, o persoană care nu este interesată de aceste lucruri, să mai trăiesc? De ce să nu mă sinucid, că sinuciderea se poate face, astăzi, fără durere? Nu e mai simplu dacă nu mai e nimic dincolo de această viață pământească?

Această dorință de a scăpa de suferința traiului într-o societate cu ale cărei valori mă aflam în dezacord total m-a dus, inevitabil, spre budism, pentru că stingerea suferinței este tema centrală a budismului. Am studiat budismul, de la formele mai populare, până la budismul filosofic, și am fost impresionat, pentru că el caută să înțeleagă natura lucrurilor. Dar, avansând în studiul budismului, am înțeles că el este, de fapt, un fel de nihilism îndulcit, care nu-și propune să descopere sensul existenței omului, să afle de ce există universul și de ce lumea este așa mizerabilă. Singurul scop al lui este stin­gerea suferinței, iar metodologia găsită de budiști este stingerea existenței, trecerea în neființă, pentru că, odată ce nu mai exişti, nu mai suferi. Mi s-a părut incomplet și așa am trecut să studiez islamul, apoi creștinismul, la început pe cel protestant. Doar că în teologia islamică, omul este văzut ca un sclav care trebuie să se supună, și nimic altceva. Mi s-a părut superficială. Așa am ajuns să studiez și pro­tes­tantismul, dar am trecut foarte rapid de el, pentru că am impresia că protestantismul seamănă cumva cu islamul și cu iudaismul, este un fel de revenire a curentelor iudaizante din biserica primară. Așa am ajuns la catolicism, care răspundea aspirațiilor și întrebărilor mele. Părerea mea este că antropologia catolică tradițională nu diferă de cea ortodoxă. Spune același lucru – că Hristos este o punte între Cre­ator și Creație, iar întruparea Fiului lui Dum­ne­zeu a făcut mântuirea noastră posibilă, pentru că Dumnezeu a devenit om. Deci, omul nu mai este doar un sclav, ca în islam, ci este parte dintr-un plan providențial al iubirii. Acest lucru m-a convins.

– Și cum de v-ați botezat ortodox și nu catolic?

– Pentru că am avut impresia că biserica catolică a deviat cam mult de la gândirea Sfinților Părinți, afirmă prea mult, definește prea mult, caută prea mult, în condițiile în care nu dispune de cunoașterea necesară pentru a da acele definiții. Eu nu văd ros­tul, de ce să ne grăbim să dăm definiții, când putem să lăsăm credința așa, să o trăim ca taină? Felul ortodox de-a privi credința mi-a plăcut. El cere să nu definim ceea ce este Dumnezeu sau ceea ce aparține credinței creștine, pentru că, până la urmă, El este o taină.

„Iisus este puntea dintre mine și eternitate”

– Cum s-a produs întâlnirea dumneavoastră cu Iisus?

– Nu știu în ce fel putem vorbi despre lucrul aces­ta, pentru că aparține forului nostru interior. El se poate explora prea puțin, este ceva ce simți și sunt greu de găsit cuvinte pentru a-l descrie.

– Dar îmi puteți spune ce înseamnă Iisus, acum, pentru dumneavoastră?

– Iisus este puntea dintre mine și eternitate, este Mântuitorul meu, care mă poate salva din deșertă­ciu­nea acestei lumi, de tot ceea ce înseamnă co­ruptibilitate și decadență. Prin El m-aș putea în­toar­ce la acea stare firească, rânduită de Dum­nezeu la crearea lumii, în care nu există moarte, nici plân­ge­re, nici strigăt, nici durere (Apocalipsa, 21:4). Iisus este, de asemenea, Persoana care mi-a confirmat corectitudinea acelor valori la care am ținut încă din copilărie și pentru care am fost discriminat și mar­ginalizat chiar de propria mea familie. Mai mult decât atât, eu m-am născut sub blestemul supra­vie­țui­rii, iar Iisus este Persoana care m-a eliberat de el. Poate că pentru voi, românii, este greu de înțeles, dar pentru mine versetul – „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Evanghelia după Matei, Cap IV – 4) are o putere imensă de vindecare sufletească; el este răspunsul multor îndemnuri pe care părinții mei și mulți alți oameni mi le-au adresat, cu scopul de „a mă îndrepta”.

„Am o evlavie foarte mare față de Sfinții Martiri”

– Credința și iubirea pentru Iisus v-au eliberat nu doar de familia dumneavoastră, ci și de cultura chineză?

– Da. Pentru că idolatrizarea supraviețuirii e tema constantă a culturii chineze, cu care m-am confruntat încă din copilărie. Nu puteam găsi o altă explicație decât aceea că există un Dumnezeu su­prem, care iubește omul, care îi răsplătește pe cei drepți, chiar dacă aceștia suferă în viața pămân­teas­că. Tocmai de aceea eu am o evlavie foarte mare față de Sfinții Martiri. Ei sunt persoane care au dat exemplul suprem, că supraviețuirea nu este prefe­rabilă poruncilor dumnezeiești. Credința este, în cele din urmă, mai presus decât viața individuală; ea este mai presus chiar și decât existența societății. Asta a fost vindecarea pe care mi-a adus-o creș­tinismul și prin care mi-am aflat, în cele din urmă, pacea.

„Probabil că numai după a Doua Venire a lui Iisus o să putem afla de ce s-au întâmplat anumite lucruri”

– Domnule Wang, există astăzi, mai ales prin­tre istorici, o încercare de a nega existența istorică a lui Iisus, opinie răspândită mai ales prin cana­lele de televiziune occidentale. Ce părere aveți?

– Ideea aceasta, că Iisus nici nu ar fi existat, a apărut la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX și este destul de primitivă. Astăzi, în cercurile serioase de studii biblice, indiferent dacă ei sunt creștini sau nu (printre ei sunt și laici, sunt chiar și atei), nimeni nu mai neagă existența istorică a lui Iisus. Punctul de divergență nu mai este dacă Iisus a existat, punctul de divergență este dacă Iisus a fost doar un om sau a fost și Fiul lui Dumnezeu. Dar studiul istoriei nu poate dovedi dacă Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu, asta ține de credință, ține de credința în supranatural. Eu mă bucur că sunt ortodox, pentru că felul bizantin de a vorbi despre Dumne­zeu îmi permite să am această libertate, să fiu în același timp, și teolog, și is­to­­ric, pentru că nu trebuie să intru ȋn detalii, să încerc să ajung la o con­cluzie despre planul lui Dum­ne­zeu în istorie, problema nu se pune în felul acesta. Eu studiez is­torie, ana­lizând feno­menele isto­rice și res­pec­tând metodo­logia aces­tui dome­niu. Între timp, ca te­o­log, sunt con­vins că orice se în­tâm­plă în lume este inclus în Pro­nia divină a lui Dumnezeu. Însă, probabil, că numai după a doua venire a lui Iisus o să putem afla de ce s-au întâmplat anu­mite lu­cruri, de ce s-au întâm­plat într-un anumit fel.

– Acum, că sunteți botezat orto­dox, cum vedeți lumea? Ce s-a schim­bat?

– Realitățile materiale externe nu se schimbă. Nu mi-am schim­bat percepția asupra lumii pentru că am devenit ortodox. Dar pot spune că acum, că sunt ortodox și sunt și botezat, simt o siguranță, o liniște, simt că, în sfârșit, supra­vie­țui­rea nu mai este o temă pentru mine. În sfârşit, eu pot să răspund întrebării pusă de tatăl meu în co­pi­lărie, pot să spun: „Sunt gata să mor mâine, dacă un terorist vine să mă ame­nin­țe cu moartea, ca să fac nu știu ce lucru pe care eu nu vreau să-l fac”. În sfârșit, acum pot să am liniștea aceasta, pentru că ştiu că dacă eu mor din iubire față de semenii mei, o să fiu pre­cum un martir. În sfârșit, această liniște am găsit-o.

„Mi-aș dori mult să fiu preot, este un fel de a trăi închinat lui Dumnezeu”

– Știu că sunteți student în anul întâi, la teologie ortodoxă. Vă gândiți, la sfârșitul facultății, că ați putea să deveniți preot?

– Da, tocmai cu această intenție m-am înscris la facultate. De fapt, eu am vrut să studiez teologia ortodoxă încă de la început, de când am venit în România, dar pentru că nu eram botezat, n-am fost acceptat. Așa că am dat la istorie, unde am început și un doctorat, iar apoi la teologie, abia anul trecut. Mi-aș dori mult să fiu preot, este un fel de a trăi închinat lui Dumnezeu și vreau să mă apropii de El, în loc să mă ocup de ceva mai lumesc. Consider că preoția este sau ar trebui să fie percepută ca un stil de viață, nu ca un trofeu, nici ca un sacrificiu care presupune o stare împovărată, și nici ca o profesie din care se câștigă pâinea familiei. Preoția este stilul de viață al celor care nu se pot simți împliniți decât ocupându-se de cele dumnezeiești. Cu toate că toți suntem chemați la îndumnezeire și participăm la preoția universală, foarte puțini sunt cu ade­vărat chemați la acest stil de viață și se bucură de circumstanțele potrivite rânduite de Dum­ne­zeu. Un semn clar că cineva se potrivește cu acest stil de viață este faptul că nu are nevoie de efor­turi uriașe pentru a se adapta la el. Dacă ci­ne­va simte că a fi preot implică depășirea unor ob­stacole grele, atunci probabil că Dumnezeu i-a rânduit o altă slujire, la fel de nobilă sau chiar mai nobilă.

„Aș sfătui pe tot omul să se gândească cum ar arăta o lume fără Dumnezeu”

– Pentru că mergeți către drumul acesta al preoției, aș vrea să le dați un sfat celor care ne citesc și au îndoieli în credință: ce să facă pen­tru a se întări în ea?

– În cazul meu personal, răspunsul a fost să studiez din ce în ce mai mult. Cu cât îți deschizi mai mult mintea, cu atât credința este mai con­so­li­dată. Dar aceasta a fost experiența mea per­so­na­lă, nu cred că poate fi o experiență aplica­bi­lă la modul universal. În schimb, eu aș sfătui tot o­mul să se gândească cum ar arăta o lume fără Dum­nezeu, o lume fără credință. Totul s-ar sfârși în întunericul etern prin acel „Wille zur Macht”, „dorința de a domina”, cum spune Nietzsche. Lu­­­­mea s-ar termina. Toate lucrurile frumoase, toa­tă bucuria vieții, totul s-ar termina şi ar deveni un fel de Colosseum, în care ne omo­râm reciproc, ca gladia­to­rii Romei anti­ce, în schimbul unei supremații temporare care, în cu­rând, va fi înlocuită de alții. Asta cred eu.

Cristian Curte

Sursa: http://www.formula-as.ro