Preot Alexandru Lungu
Îmi iau patrafirul, molitfelnicul, crucea și plec spre cămin. Începe o sesiune de povești cum nu mai găsiți în alt loc de pe pământ.
Postirea nu înseamnă doar să constați la finalul postului că te încap blugii de la încheierea facultății, ăia albaștri mulați pe picior,care pot fi purtați la o ieșire cu ea, într-o seară călduță de primăvară. Postul trebuie să ne îmbogățească și de povești. Iar nimeni nu se pricepe mai bine la povestit decât cei care au fost personaje de basm în timpuri de mult apus. De cei care încă își scriau scrisori de dragoste și aveau întotdeauna la purtător o batistă frumos călcată, ce devenea utilă la vreun moment neprevăzut. Postul trebuie să fie și despre a-ți oferi timpul celor care se apropie de finalul lui.
De 9 ani îi știu prea bine. Fiecare poveste și durere, copil și nepot iubit, tinereți zbuciumate și vieți uneori împovărate de lipsuri, pe toate le-am auzit. Dar ei știu că este momentul lor și eu devin ochii şi urechile lor. Este o formă de postire, să ai răbdarea să nu îi întrerupi până ce nu își încheie șirul povestirii. Eu le știu pe toate de atâția ani de când îi tot ascult, dar ei se entuziasmează de fiecare dată ca și cum ar fi prima noastră întâlnire.
Bunicuța de unde am furat acest cadru este imobilizată la pat și are o seninătate debordantă. Ca și cum i-aș fi oferit un motiv în plus de bucurie îmi prinde strâns mâna în podul palmelor și o sărută îndelung. “Aici sunt în Rai, părinte, și moartea nu mă mai sperie. Să mai veniți și cu alte ocazii să vă văd câteva clipe, altă bucurie nu am decât chipul vreunui om să-l văd. Și doamnă menajeră are atâta bunătate în glas, iar răbdarea cu care mă hrănește îmi aduce aminte de când eram mamă și le pregăteam masa pruncilor.”
Viața la un cămin de bătrâni este plină de provocări și veșnic în mișcare. Deși cei mai mulți se deplasează cu multă greutate, timpul curge neîntrerupt și rând pe rând moartea își ia dobânda. Este o mare șansă să slujești bătrânii și să le fi alături în momentele de final al existenței lor. Înveți să prețuiești tinerețea, să privești cu alți ochi bătrânețea și să nu mai forțezi scurgerea anilor, așteptând un mâine mai prolific. Bătrânețea este ca un final de furtună, când abia mai sesizezi picurii de pe acoperiș. Puțini te mai aud și își găsesc timp să te mai ia în seamă. Iubiți-vă bătrânii, mâine, cu ajutorul Domnului, veți fi și voi. Măcar de am avea toți o priveliște frumoasă și un suflet împăcat.
