La Naşterea Domnului intrăm în neamul, în familia lui Dumnezeu

Duminica dinaintea Nașterii Domnului (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului)

Duminica dinaintea Nașterii Domnului, prin fragmentul evanghelic propus de Biserică, se prezintă drept ­„anticamera” acestei sărbători, oferind un cadru general, cu caracter introductiv și călăuzitor înspre conținutul acesteia. Din perspectivă biblică, textul zilei (Matei 1, 1-25) este cunoscut ca „genealogia Mântuitorului”, de tip descendent, pornind de la Avraam, părintele poporului Israel, dar și părintele celor cre­dincioși, și venind până la Hristos. Este vorba de o succesiune de trei ori câte paisprezece gene­ra­ții – de la Avraam la David, de la David la strămutarea în Babilon și de la strămutarea în Babilon până la nașterea lui Hristos.

Tema teologică a textului evanghelic trimite către identitatea lui Hristos, Cel care stă în centrul Evangheliei și Care este Evanghelia însăși. Pruncul Care Se naște în Betleem este om adevărat, dintr-o seminție anume, de-a lungul unei succesiuni de generații, într-o geografie și într-o istorie concretă, lucru argumentat de prima secțiune a pericopei acestei duminici (Matei 1, 1-17). Cea de-a doua parte continuă dezvoltarea acestei teme, propunând o a doua „genealogie”, de o altă natură, care se lucrează în Duhul, descriind Nașterea tainică a lui Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu „întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”, „pentru noi și pentru a noastră mântuire” (Simbolul de cre­dință). Evenimentul se trăiește cu uimire, asistați de prezența harului, care face din mintea omenească sălaș pentru cele cerești – Îngerul Domnului i se adresează Dreptului Iosif, dar și nouă, cei din neamul celor credincioși, și ne încurajează – „Nu te teme!” că „ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20).

Numele Celui care Se naște ne anunță misiunea Lui. La timpul trecut, în dimensiunea lui profetică de așteptare și de speranță, Cel care va veni se va chema Emanuel (Isaia 7, 14), adică „cu noi este Dumnezeu”, indicând un Dumnezeu de aproape. La timpul prezent, Cel care Se naște primește numele Iisus, de vreme ce „El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1, 21). Aceasta este vestea cea bună a Naşterii Domnului.

Dumnezeu adevărat și om adevărat

Identitatea Sa care se descoperă acum – Dumnezeu adevărat și om adevărat – stă la baza întregii Sale lucrări. Hristos este Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, dar este și Fiul Omului, din neamul lui Avram, din neamul lui Adam. Aici se termină fragmentul evanghelic, anunțând și lăsând în așteptare ceea ce avea să se întâmple la Betleem, în noaptea Naşterii Domnului.

În a doua parte a acestei omilii, doresc să mă refer la dimensiunea practico-pedagogică a textului evanghelic al acestei duminici, cu aplicabilitate imediată în viața noastră. Mă voi folosi de trei termeni-cheie, de-a lungul a trei momente succesive, din dorința de a realiza o însoțire, cu caracter personal, în atmosfera sărbătorii. Este vorba de pregătire, vindecare și înfiere.

Evanghelia Duminicii dinaintea Crăciunului, prin structura sa vizibilă, prezintă două sec­vențe care ar putea fi indicative pentru ceea ce numim „pregătire”, de durată, dacă este vorba de succesiunea genealogică de nume, și imediată, cu privire la cea de-a doua parte a pericopei. În plan practic, prima învă­țătură extrasă vizează chemarea poporului lui Dumnezeu la pregătirea evenimentului. Orice sărbătoare importantă, pentru a fi așa, are nevoie să fie pregătită. Mai întâi se cere o pregătire de-a lungul unei perioade mai îndelungate (așa se înțelege rostul postului de durată dinaintea sărbătorilor mari), treptată, cu caracter sistematic, într-o succesiune de momente diferite. Dar se presupune și o pregătire pe o perioadă scurtă, în răstimpul imediat dinainte de momentul acesteia, cu caracter intens, rezumativ, dar și conclusiv pentru perioada lungă, care să ne așeze într-o deplină cunoștință și trezvie față de semnificația momentului. Din această perspectivă, în această duminică, noi intrăm în cea de-a doua etapă a pregătirii, ce vizează proximitatea întâlnirii. În termeni imnografici, Biserica îndeamnă, la timpul prezent, la un exercițiu de trezvie: „Iată, s-a apropiat vremea mântuirii!”, „Gătește-te, Betleeme… pregă­tește-te, peș­teră… iesle, pri­mește… păstori, mărturisiți… magi, aduceți ­daruri!” Iar nouă, celorlalți, ne spune: „Pregătește-te! Pregătiți-vă!…”

O nouă creație care se deschide acum

Al doilea termen-cheie evocat, „vindecarea”, trimite către ideea unei noi creații care se deschide la Naşterea Domnului. Genealogia indică o geneză, în sensul unei noi istorii. Hristos, născându-se din Fecioara, vindecă firea umană dinspre înăuntru înspre în afară. Ca dat antropologic, de la Naşterea Domnului încoace noi moștenim firea umană curățită de Hristos. În sens practic, personal, prin nașterea duhovnicească sau „genealogia pe verticală”, Hristos intră în „pielea mea”, mă reconfigurează, vindecându-mi trupul bolnav, luminându-mi mintea confuză, întărindu-mi voința vulnerabilă și așezând inima mea pătimașă în simțirea cea bună. Iar vindecându-mă pe mine, deodată se vindecă întreg neamul din care fac parte. Și acest lucru se întâmplă, paradoxal, nu doar descendent, ci și ascendent, adică spre viitor, dar și înspre trecut.

Cel de-al treilea termen anunțat mai sus este cel de „înfiere”. Acesta din urmă vine ca o continuare firească a celui de dinainte, în sensul participării personale a omului la lucrarea lui Hristos ce se deschide la ­Naşterea Domnului. La o altă scară și într-o interpretare simbolică, și noi urmăm cele două secvențe prezente în fragmentul evanghelic al acestei duminici. Este vorba, în primul rând, de nașterea biologică în mijlocul unei familii, în interiorul unui neam care se argumentează istoric printr-o succesiune de generații. Acest lucru presupune o anumită moștenire genetică, o geografie și o istorie specifică, care ne fac contemporani cu o generație de oameni, dar și cu anumite realități. Este ceea ce ni se dă, independent de noi înșine, ce vine de la Dumnezeu drept context al existenței noastre specifice. Însă, pe lângă această primă componentă a identității noastre, mai există un al doilea element, sugerat de cea de-a doua secvență a Evangheliei, și anume posibilitatea unei nașteri de sus, altfel spus, o genealogie de natură spirituală, descrisă, în termenii Naşterii Domnului, ca înfiere din partea lui Dumnezeu. Hristos, făcându-Se om, devine fratele nostru și, în consecință, ne descoperă drept copii ai Aceluiași ­Părinte din Ceruri.

Suntem parte la o nouă moștenire

Apartenența la un neam, istoria noastră de generații pot să creeze ierarhii diferite în societate, pot să aducă șanse diferite, pot să însemne moșteniri diferite, însă această a doua înrudire, pe verticală, așază lucrurile în echilibru, aduce șanse egale, deschide orizonturi largi, oferă un statut generos – cel de potențiali Sfinți. Nașterea duhovnicească indică viața Bisericii însăși și ne plasează într-o nouă moștenire, de vreme ce suntem de acum copii adevărați ai lui Dumnezeu, din seminția lui Dumnezeu. Ne hrănim cu Sângele lui Hristos, ne nutrim cu Tainele Bisericii și suntem transformați după asemănarea lui Dumnezeu. Trecutul nostru și al neamului nostru, greu uneori, rușinos, ba chiar implacabil, se vindecă, se îndreaptă și, mai ales, se transformă într-un prezent luminos, pentru noi și spița din care facem parte, primind moștenire la Dumnezeu. Asta face Dumnezeu, Cel aproape de noi – Emanuel, Cel care ne mântuiește – Iisus. La Naşterea Domnului intrăm în neamul, în familia lui Dumnezeu. Aceasta este vestea cea bună pentru noi.

† Benedict Bistrițeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului 

Sursa: http://ziarullumina.ro.