Preot Ioan Istrati
În lădița pe care o vedeți stau câteva zeci de mii de nume. De suflete. Nu se ceartă. Stau scrise pe pomelnice. Sunt oameni cu dureri mari, mămici cu cancer care plâng cerând un an de viață să-și crească pruncii, bătrâni vechi de zile cu munți de durere în inimi, bolnavi, suferinzi, muribunzi. Fiecare e un univers. De gânduri, de idealuri, de planuri, de dorințe, de amintiri, de sentimente. Fiecare vrea viață pentru el și pentru familia lui. Și eu vin și scutur lădița asta. Citesc în rugăciune numele. Mai lăcrimez de vreo grozăvie. Unele sunt vechi de ani de zile. Nu mă-ndur să le-arunc. Alții sunt morți dar eu îi pomenesc la vii, că e atât de viu sufletul lor în mâinile lui Dumnezeu. Ca un copac din care cad frunzele toamna, așa scutur lădița aia. Și Dumnezeu, iubitul și scumpul nostru Dumnezeu, nu ia în seamă prostia și nimicnicia noastră. Și se îndură mereu, la nesfârșit. Și mai șterge un univers de păcate. Și mai suflă viață peste sufletele amărâte. Și mai vindecă niscaiva boli incurabile. Și niște prunci mai râd gângurind la sânul maicilor lor scoase din moarte de Iubitorul de oameni.
Cam așa e viața unui popă. Prin moarte spre viață. Cu lădița de suflete în spate.
