PS Ignatie (Episcopul Hușilor)
Parabola Întoarcerii Fiului risipitor ne dezvăluie chipul cel adevărat al lui Dumnezeu, Care este Iubire, indiferent de modul cum noi ne comportăm.
Chiar și atunci când noi decidem să Îi întoarcem spatele, să ne revoltăm și să Îl ștergem din inima și viața noastră, Dumnezeu ne iubește cu o iubire negrăită, de neînțeles pentru noi, oamenii. Noi suntem obișnuiți ca în sentimentele noastre să fim extrem de versatili.
Fiul risipitor, în imaturitatea lui, a cerut să i se dea partea care i se cuvine din avere și își «ia lumea în cap», părăsind căminul familial, căldura dragostei părintești. S-a dus într-o țară îndepărtată, unde a trăit în desfrânări, în dezmăț și negrijă față de propria sa viață.
Fiul cel mare, care a rămas acasă, nu a putut, din nefericire, să se bucure de întoarcerea fratelui mai mic din căile unei vieți consumate în dezmăț. A fost invidios și încăpățânat.
Acest lucru reiese din reproșul făcut tatălui său, atunci când îi spune că a tăiat vițelul cel gras și a pregătit un ospăț pentru fiul care a plecat, dar lui nu a fost în stare să îi dea măcar un ied – iedul este fiul caprei, simbolul încăpățânării.
În această parabolă, Dumnezeu ni se descoperă așa cum este El, plin de dragoste nemărginită față de oricine din lumea aceasta care decide să se întoarcă, să se pocăiască, să își vină în fire și să își regăsească bucuria căldurii căminului familial.
Dumnezeu – tatăl din această parabolă – Îl primește pe fiul risipitor într-o manieră minunată, plină de noblețe, cu foarte multă tandrețe și gingășie.
Iubirea are în conținutul ei capacitatea de a pune în valoare tot ceea ce este mai frumos în sufletul celui de lângă noi. Are capacitatea de a ne descoperi resursele care ne vor ajuta să înviem din moartea păcatelor.
«Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim» (Luca 15, 22-23)
Tatăl are o purtare minunată. Își primește fiul rătăcitor așteptându-l. Iubirea așteaptă, ne întâmpină, ne îmbrățișează, fără să ne reproșeze absolut nimic. Tatăl nu l-a întrebat pe fiul rătăcitor de ce a îndrăznit să plece acasă, de ce l-a sfidat, cerându-i partea sa de avere, de ce și-a consumat tinerețile sale în dezmăț și în desfrânări. Nimic din toate acestea. L-a primit atât de frumos pe fiul său netrebnic, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. L-a așteptat, i-a ieșit în întâmpinare, a alergat, l-a îmbrățișat, l-a cuprins cu brațele sale și l-a sărutat, dându-i siguranța faptului că el rămâne întotdeauna fiul care se poate bucura de dragostea sa.
Imediat după această primire, care nu a avut în conținutul ei ceva care să reproșeze, tatăl dă porunci slugilor, parcă grăbindu-se – așa cum noi ne bucurăm când suntem luați prin surprindere de o situație deosebită, care ne covârșește, de care simțim că nu suntem vrednici. Nu lăsăm niciun fel de sincopă între bucuria pe care o avem în suflet și împărtășirea acesteia celor din jur.
Tatăl dă poruncă slugilor să aducă «haina cea dintâi» – nu numai că era cea mai bună haină, căci nu ar fi fost ceva deosebit dacă era o haină nouă, ci era haina pe care el a avut-o înainte de a pleca în țara înstrăinării de dragostea tatălui, haina de fiu pe care tatăl «a înmuiat-o în milostivirea sa». În cartea Apocalipsei, Dumnezeu ne spune că, pentru cei aleși, sfinți, hainele lor sunt înmuiate «în sângele Mielului înjunghiat» – în sângele lui Hristos. Tatăl, dându-i haina cea dintâi, îl restaurează în condiția de fiu, fără să îi reproșeze nimic și fără să îl lase să își termine spovedania.
Fiul pornise din țara îndepărtată cu un gând și o mărturisire precisă: «mă întorc la tatăl meu și îi voi spune că am greșit în fața cerului și a ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fă-mă ca pe unul din argații săi, primește-mă…». Tatăl nu îl lasă pe fiul rătăcitor să își ducă la capăt spovedania. În fața torentului de iubire ce venea din sufletul tatălui, fiul reușește să spună doar: «tată, am greșit».
Tatăl dă poruncă ca fiul să primească inel în degetul său. Inelul este semnul autorității și al infinitului. Cercul nu are capăt. La căsătorie, la slujba Logodnei, cei care au decis să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu peste dragostea lor și minunea prefacerii apei celei curate a sentimentelor în vinul iubirii, primesc inelele pe degetele lor – simbol al dragostei infinite. Când iubești, nu poți să spui niciodată «m-am săturat de atâta iubire». Cu cât iubim mai mult și ne afundăm în dragostea față de Dumnezeu și de semeni, cu atât simțim că avem și mai multă nevoie de dragoste. La fel, tatăl îi dă fiului inelul, ca indiciu al dragostei infinite față de el. Așa este Dumnezeu! El știe să ne iubească așa cum nimeni, niciodată, nu ne poate iubi.
Inelul era și simbolul transferului de autoritate, de putere. În vechime, inelul avea o pecete pe care era imprimată semnătura celui investit cu autoritate. Orice document oficial căpăta valoare de lege în momentul în care era pusă pecetea pe care o avea inelul. Fiul a primit acest sigiliu, care avea pecetea iubirii tatălui său, ca cea mai frumoasă modalitate de relaționare între ei. Dragostea era cea care trebuia să aibă valoare de autoritate în relația dintre tatăl cel iubitor și fiul rătăcitor.
Tatăl îi dă fiului său și încălțăminte – într-o traducere mai exactă sandale. Oare era desculț? Era în haine zdrențăroase? Știm că era flămând. Ajunsese într-o stare de decadență, încât nu avea nici ce să mănânce. Mânca roșcove- niște fructe în formă de corn. Pentru mentalitatea vremii respective, a-i pune cuiva sandale în picioare era un semn de libertate. Sclavii umblau întotdeauna desculți. Doar oamenii liberi aveau încălțăminte. Când se puneau sandale în picioarele unui om era semn al nobleței, al unui statut deosebit. Tatăl se comportă foarte minunat și gingaș. Așa Se comportă Dumnezeu cu fiecare din cei care decid să se întoarcă spre El și să renunțe la viața de păcat, de murdărie. Domnul Se comportă regește, fără să reproșeze nimic. Lampa de control a dragostei este lipsa reproșului, indiferent de gravitatea greșelii.
După ce îl îmbracă pe fiu, tatăl pregătește un ospăț. Ospățul este mai mult decât o simplă sărbătoare. Poruncește să fie adus «vițelul cel îngrășat». Nu ni se spune «cel gras, cel mai bun», ci «cel îngrășat» – care era pregătit special pentru un eveniment deosebit, pentru un moment unic. Așa se comportă Dumnezeu cu noi.
Acesta este chipul lui Dumnezeu, numai dragoste. Orice altă imagine, a unui Dumnezeu care este justițiar, rănit în orgoliu de greșeala pe care o fac făpturile Sale, este o imagine falsă, mincinoasă. Nu o găsim nicăieri în textul Scripturii Noului Testament. Așa ne primește Dumnezeu atunci când ne revenim în fire.
Când păcătuim noi ne ieșim din fire. De pildă, când suntem mânioși, spunem că «ne-am ieșit din minți» – ne-am ieșit din fire. Când păcătuim, ne înstrăinăm de cei din jur și de noi înșine. Atât de mult ne degradează păcatul! Pocăința nu înseamnă, așa cum încearcă unii să reproșeze creștinilor, că Biserica cere să trăim un permanent sentiment de vinovăție, o stare nevrotică de vinovăție care să ne împingă spre spovedanie. Pocăința este ceva mult mai profund decât aceasta. Pocăința este aducere aminte că am avut o stare de nevinovăție și ne este dor de această stare. Ne este drag să reașezăm în inimă starea de nevinovăție. Când păcătuim, trăim intensitatea faptului că suntem murdari. Avem în minte trăirea că am fost nevinovați, dar ne-am murdărit haina sufletului. Descoperirea dorului după nevinovăție pune început pocăinței. De aceea ne spovedim, pentru că vrem să fim frumoși, nu numai pentru că atârnă în spatele nostru vinovăția. Ar fi prea trist ca spovedania să însemne numai acest lucru. Sigur că ne simțim despovărați de vinovăție, dar ne bucurăm nu atât că am scăpat de vină, cât de faptul că sufletul a devenit curat, liber și frumos. Dumnezeu ne primește regește.
Sursa: http://episcopiahusilor.ro
