Era într-una din serile în care Domnul Iisus, după o zi obositoare, în care predicase neîncetat poporului și discutase cu fariseii și cu ucenicii Săi, continua să Se afle încă în mijlocul lor. Atunci câteva dintre mame au vrut să își aducă pruncii la Dânsul, ca să îi binecuvinteze. Ucenicii nu doreau însă să tulbure liniștea Domnului și de aceea nu le lăsau să se apropie. Atunci Mântuitorul a spus aceste cuvinte mângâietoare: “Lăsați copiii să vină la Mine” (Luca 18,16). Exact aceasta este cea mai mare datorie a părinților creștini: să îi călăuzească pe copiii lor către Mântuitorul Hristos. Veți întreba desigur, cum este posibil să facem aceasta, de vreme ce Mântuitorul nu mai predică printre noi, ci S-a Înăltat la ceruri? Împlinirea acestei misiuni sfinte se realizează prin aducerea copiilor la Biserică, unde intră în contact cu învățătura de credință ortodoxă și cu Sfintele Taine, unde învață să Îl iubească pe Hristos și să urmeze învățăturilor Sale.
Drumul care duce spre Hristos se întemeiază pe educația bisericească crestin ortodoxă. Cea mai mare problemă a vremurilor noastre este aceea că, în multe cazuri, copii nu primesc o educație corespunzătoare. Mulți părinți se plâng de aceasta si pe bună dreptate. Concepția pe care o au cei mai mulți despre educație este plină de greșeli și lipsuri. Educația copiilor poate fi asemănată cu un organism bolnav. Atunci când dorim să ne îngrijim de un bolnav, primul lucru pe care trebuie să îl facem, este de a afla ce îl doare. De aceea și noi ne punem întrebarea: ” Care este durerea educației copiilor nostri?”.
Aceia care petrec mult timp în compania tinerilor, ne vor spune – desigur, dacă vor fi sinceri – că ceea ce îi caracterizează este lipsa unui model de viață creștin și a unei morale ortodoxe. Pentru aceasta este responsabilă în primul rând familia. Profesorii de religie ne informează că, de cele mai multe ori, copiii intră la școală, fără să aibă nici cele mai elementare noțiuni creștine, care ar fi trebuit să fie dobândite în cadrul familiilor lor. Îl întreabă pe copil: “Obișnuiesti să te rogi lui Dumnezeu?”. Și primește răspunsul: “La noi acasă nimeni nu se roagă!”. Astfel strădania educatorului nu găseste niciun sprijin din partea mediului familial. De aceea este foarte greu de găsit o formulă eficientă, pentru împlinirea unei educații duhovnicești corecte. De multe ori copiii manifestă o mare indiferență față de Biserică sau rugăciune sau nu știu să își facă nici măcar semnul sfintei cruci. Din gura școlarilor se aud adesea discuții obraznice și impertinente referitoare la teme de credință, minciuni, jurăminte false, blasfemii sau chiar declarații categorice de necredință. Observăm, în același timp, că la copiii din zilele noastre nu mai întâlnim acele virtuți firești, care ar fi trebuit să împodobească fiecare vârstă a copilăriei. Despre Copilul Iisus, în vârstă de doisprezece ani, aflăm că mergea cu părinții săi să se închine la templul din Ierusalim și că le era supus. “…sporea cu înțelepciunea și cu vârsta și cu harul la Dumnezeu și la oameni” (Luca 2,52). Acesta este modelul pe care trebuie să îl urmeze fiecare copil. Pe acesta trebuie să îl imite. Se întâmplă asta în zilele noastre? Vă voi reaminti numai câteva dintre slăbiciunile pe care le au copiii de astăzi, lucru de care și voi vă plângeți și cred că o să-mi dați dreptate.
Mai întâi de toate, așa cum și voi înșivă spuneți, copiii și-au pierdut buna-cuviință, sunt nepoliticoși, alintați, sălbăticiți și înrăiți. E de ajuns să le vadă cineva comportamentul față de părinții lor sau față de cei mai mari! Voi înșivă vă plângeți pentru neascultarea și minciunile lor, pentru faptul că sunt foarte superficiali și că nu vor să se gândească serios la viitorul lor. Vă neliniștește indiferența lor și dorința nestăpânită pentru dobândirea plăcerilor de orice fel. De asemenea spuneți că ei cunosc lucruri, despre care cei mari vorbesc de obicei cu multă reținere și pudoare, și care, după sfatul Sfântului Apostol Pavel, nu ar trebui discutate nici de către cei în vârstă. Cine greșește însă pentru toate acestea? Un răspuns scurt și corect este următorul: dacă ei nu au fost corect educați, cea mai mare parte de vină le aparține părinților. Desigur că puțini sunt aceia care o vor recunoaște. Cei mai mulți cred – și sunt mândri de asta – că și-au făcut cu conștiinciozitate datoria. Cine greșește atunci pentru faptul că acești copii ai voștri nu și-au însușit educația necesară? Veți încerca poate să vă plângeți că Dumnezeu este Cel care poartă toată vina! Cum putem însă să Îl acuzăm pe Dumnezeu, când vedem că El a făcut tot ceea ce era necesar, pentru a ajuta la dobândirea de către copii a unei educații bune? Încă de la început El a binecuvântat unirea dintre bărbat și femeie și a întemeiat legătura cea inseparabilă a nunții, pentru a putea cei doi soți, în unitate, prin iubirea comună către copiii lor, să îi conducă pe calea cea bună! Domnul nostru Iisus Hristos a înălțat unirea nunții la rangul de Sfântă Taină a Bisericii, dăruindu-le părinților harul cel sfânt, care să îi ajute să înainteze duhovnicește, ei și pruncii lor. Dumnezeu a dăruit fiecărui copil îngerul cel păzitor. Prin Taina Sfântului Botez sufletul pruncului este curățat de păcatul strămoșesc, iar prin cea a Mirungerii este dăruit cu harismele Sfântului Duh astfel încât, cu sprijinul părinților, fiecare sămânță bună a educației să rodească însutit. În sfârșit, prin Taina Sfintei Împărtășanii, copilul se unește în mod tainic chiar cu Domnul, se întărește în viața duhovnicească și primește garanția vieții celei veșnice. Ce altceva în plus ar fi putut să facă Dumnezeu, ca să vă ajute în strădaniile voastre? Prin urmare nu greșește Dumnezeu pentru că voi nu puteți oferi o educație corectă copiilor voștri! Oare să greșească dascălii lor? La aceasta vom răspunde cu cuvintele scriitorului roman Quintilian (sec I d.Hr.): “Copiii nu își însușesc obișnuințe rele la școală. Ei vin la școală cu ele gata însușite”. De obicei răul își are originea în comportamentul părinților, care oferă copiilor un exemplu rău. De multe ori, încă de mici, copiii aud și văd la aceștia lucruri pe care nu ar fi trebuit să le cunoască așa de curând. Astfel, foarte devreme, ei se obișnuiesc cu diverse fapte condamnabile și se umplu de defecte, mai înainte chiar de a conștientiza ce este acela un defect. Când ajung deci la școală și profesorii încep să se ocupe de dânșii este deja foarte târziu. Ei vin cu un comportament urât de acasă și cu diverse obișnuințe rele, cum ar fi înclinația spre minciună, viclenia, prefăcătoria, impertinența. Și ce mai poate face atunci profesorul, în cadrul puținelor ore pe care copilul le petrece la școală, dacă acasă domnește o atmosferă cu totul opusă celei care ar trebui să fie? Este cumva vina copiilor? Nicidecum, iubiților! Totul este rodul educației. Sufletul copilului mic seamănă cu o bucată de ceară moale. Ea poate fi modelată, fie urmând modelul chipului lui Dumnezeu, fie al celui viclean. Totul depinde de educația pe care o va primi.
De multe ori părinții își numesc pruncii “îngerași”. Prin educația defectuoasă care li se acordă, aceștia pierd însă orice însușire îngerească. Veți spune poate că în copii există sădite de la început anumite înclinații spre rău. Într-adevăr, aceasta se întâmplă foarte des și este un rezultat al păcatului strămosesc. Un copil poate fi prin firea sa mai agitat și mai neastâmpărat, altul înclinat spre lenevie, altul dimpotrivă, poate fi liniștit. Pentru aceasta există însă educația și rolul părinților: pentru a împiedica dezvoltarea acestor înclinații ale firii spre rău. Prin diverse “antrenamente” sunt îmblânzite și dresate până și cele mai înfricoșătoare fiare, care uită în acest fel sălbăticia și rapacitatea lor. De ce să nu putem deci, prin educație, să “îmblânzim” pornirile rele ale oamenilor cugetători? Ele devin defecte doar atunci când sunt lăsate să se dezvolte liber, neîngrădite de o sănătoasă educație creștină. “Însă”, veti spune, “băiatul sau fetița mea au fost copii cuminți. I-au stricat însă prietenii lor. Deci pentru toate este responsabil exemplul rău”. Să zicem că aveți dreptate. Cine greșește însă, pentru faptul că fii voștri se amestecă în grupuri rău educate? Nu este responsabilitatea părinților să aibă grijă cu cine se împrietenesc copiii lor? Este bun acel păstor, care se uită indiferent cum o parte din turma lui se îneacă în mlaștină? Iar dacă părinții le permit copiilor să meargă necontrolați unde vor și cu cine vor, pe cine cade responsabilitatea ruinării acestora? Desigur, pe cei mari. Pot oare părinții să susțină, că responsabil pentru degradarea copiilor lor este spiritul negativ al epocii contemporane? Mulți dintre ei se plâng: “Epoca de astăzi este cu mult mai rea decât cea în care am crescut noi. Când eram noi tineri exista mai multă frică de Dumnezeu. Copiii ascultau mai mult de părinții lor și îi respectau”. În aceste cuvinte există un mare adevăr. Din nefericire, atmosfera care domnește în epoca noastră nu este deloc bună. Recunoașterea autorității este din ce în ce mai rar întâlnită. Respectul față de autoritățile lumești și duhovnicești, fată de profesori și fată de cei mai mari este considerat de mulți ca fiind “o idee depășită”. Nimeni nu poate, din nefericire, nega faptul că duhul epocii noastre are o mare influență asupra copiilor, și în special asupra tinerilor care studiază. Acest fapt însă nu îi justifică pe părinți și nu le acoperă responsabilitatea sau vina. Oare nu există nicio metodă prin care să fie păziți copiii voștri de spiritul degradant al epocii în care trăim? Când afară bate vântul și este foarte frig, ce faceți? Nu închideți ușile și ferestrele ca să nu intre frigul în casă? Așa trebuie să acționăm și asupra spiritului vremii: Îi putem împiedica intrarea în casa noastră, cu ajutorul unei ferme educații creștin ortodoxe. Ce ne facem însă, atunci când chiar părinții sunt aceia care sunt de acord cu acest “spirit contemporan”, și cred că nu trebuie să se opună curentului schimbării? Cu siguranță că în acest caz copiii nu vor putea fi protejați de efectul distrugător al curentului epocii. Dacă tatăl este “liberal”, “modern”, “progresist”, dacă nu acordă importanță niciunui principiu moral, dacă vorbește în chip defăimător la adresa Bisericii sau ironizează adevărurile de credință, cum poate să mai aștepte respect din partea copiilor lui? Dacă părinții nu-L respectă ei înșiși pe Dumnezeu și Biserica Sa, cum să fie respectați la rândul lor, de către copii? Și mai mult, dacă părinții, chiar de față cu copiii lor, defaimă orice autoritate, fie lumească, fie duhovnicească, vorbesc de rău pe superiorii lor, critică și condamnă pe toți și pe toate, nu recunosc niciun fel de autoritate, cum atunci să mai aibă copiii considerație față de dânșii?
Dacă doriți așadar ca duhul devastator al epocii să nu îi contamineze și pe copiii voștri, păziți-vă mai întâi voi de influența lui, aplicând cu conștiinciozitate în viața voastră Legea lui Dumnezeu și învățătura Bisericii noastre Ortodoxe.
Am arătat, cred, cu claritate, că cea mai mare responsabilitate vă revine vouă, părinților, pentru o educatie corectă a copiilor voștri. Tot ceea ce am spus este întărit de Sfânta Scriptură, în care ne vorbește Sfântul Duh, “Duhul adevărului”. În Vechiul Testament ni se spune: “Nu îl ferici pe om mai înainte de moartea sa, pentru că omul se cunoaște prin copiii, pe care i-a lăsat în urma sa”. Ceea ce înseamnă că după viața pe care o duc copiii este apreciată valoarea părinților lor. Însă chiar și în epoca idololatră părinții erau considerați responsabili pentru greșelile copiilor lor. Likurgos, celebrul legiuitor al vechii Sparte, a stabilit prin lege să fie pedepsiti părinții pentru greșelile copiilor lor! De ce? Deoarece părinții puteau și aveau obligația să preîntâmpine și să împiedice săvârșirea răului. Filosoful Diogene, de altfel, l-a lovit pe tatăl unui copil, pentru că cel mic spunea cuvinte urâte în fața sa. Pentru care motiv? Pentru că tatăl nu își educase în mod corespunzător fiul.
Ați văzut așadar că părinții sunt responsabili mai ales în fața lui Dumnezeu pentru copiii lor? Dacă într-o grădină frumoasă se poate vedea un copac sălbatic și neîngrijit, nimeni nu se va gândi să condamne copacul în sine. Cu toții se vor gândi că responsabilitatea aparține grădinarului, care l-a lăsat să crească și să se dezvolte în acest fel. În același mod sunt responsabili și părinții, pentru neghina semănată în inimile copiilor lor!
Gândiți-vă așadar la această responsabilitate și nu stați în calea apropierii copiilor voștri de Dumnezeu, prin neglijență sau printr-o atitudine greșită. Aveți obligația să îi conduceți către Mântuitorul, Care îi cheamă lângă Dânsul și vă spune: “Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți … ” (Marcu 10,14).
