Lazăr din Betania – cel pentru care Domnul vieții veșnice a lăcrimat

Cu toate că nu se cunosc amănunte despre viața Sfântului și Dreptului Lazăr, un apropiat al Domnului Hristos, în afară de învierea pe care Mântuitorul lumii a săvârșit-o cu puține zile înainte de Pătimirea Sa, în localitatea Betania, situată foarte aproape de Ierusalim, din Sfânta Scriptură știm că Lazăr era între cei pe care Mântuitorul i-a iubit.

Lipsa detaliilor este atenuată de afirmațiile Apostolului Ioan din Evanghelia sa, mai precis din capitolul 11, unde se spune că în Betania era bolnav un oarecare Lazăr, care avea două surori, Marta și Maria. Maria este una dintre femeile care L-au uns cu mir pe Domnul și I-a șters picioarele cu părul capului ei. Cele două surori, preocupate de boala grea a fratelui lor, au trimis vești Domnului Hristos despre starea de sănătate a lui Lazăr: „Cel pe care îl iubești este bolnav”. Cunoscător al suferinței umane, Mântuitorul le-a răspuns că această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca prin ea Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească.

Sfântul Evanghelist Ioan, în câteva versete, reușește să surprindă în narațiunea sa legătura apropiată pe care Mântuitorul o avea cu cei trei frați. În capitolul 11, versetul 5, el ne spune că „Iisus iubea pe Marta și pe sora ei și pe Lazăr”, evidențiind astfel dragostea specială pe care Hristos o purta acestei familii, care se reflectă în întreaga relatare a învierii lui Lazăr. Gestul Mântuitorului de a nu se grăbi către Betania la aflarea veștii că prietenul său era bolnav, mai degrabă zăbovind în locul în care era și îndemnându-i pe Ucenici să meargă iarăși în Iudeea, pare inexplicabil. Cunoscând atitudinea potrivnică a celor de acolo, Apostolii I-au zis: „Învățătorule, Te căutau iudeii să Te ucidă cu pietre și iarăși Te duci acolo?”. Mântuitorul le-a dat un răspuns pe măsură: „Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică pentru că vede lumina acestei lumi”.

Ajuns în Iudeea, după ce Toma a sugerat celorlalți Ucenici să meargă și să moară împreună cu El, Iisus l-a găsit pe Lazăr așezat în mormânt de patru zile. Lacrimile celor două surori, care L-au întâmpinat, și cuvintele rostite de ele întru nădejdea apropierii zilei învierii au culminat cu mergerea la mormânt. Când a ajuns acolo, Mântuitorul a lăcrimat. Întreaga mulțime a spus: „Iată, cât de mult îl iubea!”.

El, Care a șters lacrima de pe fața tuturor, Care a spus unei femei profund îndurerate în localitatea Nain din Galileea să nu mai plângă, a lăcrimat pentru prietenul Său, pecetluind cu lacrimi prietenia adevărată.

Din perspectivă teologică, învierea lui Lazăr nu este doar o minune izolată, ci un preambul puternic la propria Înviere a lui Hristos, care urma să aibă loc la scurt timp după aceasta. Învierea lui Lazăr reprezintă un simbol al victoriei lui Hristos asupra morții, pregătind atât Ucenicii, cât și mulțimile pentru marea taină a Învierii universale. Minunea readucerii lui Lazăr la viață după patru zile în mormânt – un interval care simbolizează moartea deplină – devine astfel un semn clar că Hristos nu doar învinge moartea, ci promite viață veșnică celor care cred în El.

În teologia creștină, această înviere este văzută ca un chip al învierii noastre viitoare. Hristos, fiind „Începătura Învierii”, ne arată prin această minune că moartea nu este o stare definitivă, ci o trecere către o altă formă de existență, deschisă de Învierea Sa. Astfel, învierea lui Lazăr este și o dovadă clară că moartea este învinsă nu doar pentru o singură persoană, ci pentru întreaga umanitate. Gestul lui Iisus Hristos de a-l chema pe Lazăr din mormânt, cu autoritate divină, este anticiparea cuvântului de judecată finală, când toți morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și vor ieși din mormintele lor.

Pe lângă aceasta, lacrimile Mântuitorului la mormântul prietenului Său subliniază profunzimea întrupării Sale. Deși este Fiul lui Dumnezeu, Iisus trăiește emoțiile umane în totalitate: durerea pierderii, compasiunea și iubirea necon­diționată pentru prieteni. Această comuniune cu suferința umană con­firmă că El nu este doar un spectator al vieții noastre, ci este prezent în durerile noastre și le împăr­tășește.

Acestea sunt lucruri deosebit de importante, întrucât ne ajută să înțelegem cât de apropiat era Lazăr de Mântuitorul Iisus Hristos, precum și legătura specială pe care o aveau cele două surori ale lui, Marta și Maria, cu Domnul. Învierea lui Lazăr, dincolo de minunea concretă, devine astfel un mesaj de speranță pentru cei de față, dar și pentru noi, menit să ne încredințeze că dincolo de mormânt nu este neant, ci viața veșnică.

După învierea lui Lazăr, mul­ți­mile L-au întâmpinat cu negrăită bucurie la intrarea în Ierusalim. Nu se mai auzise de o asemenea minune. Mai-marii Templului însă au pus gând rău atât lui Iisus, cât și celui ce a fost ridicat din morți de către El, Lazăr, pentru că în urma acestei minuni foarte mulți credeau în Mântuitorul, Care venise ca Lumină în lume, pentru ca tot cel ce crede în El să nu rămână în întuneric.

Cuvintele din paginile Sfintei Evanghelii sunt completate de un alt fir al Revelației, din Tradiția păstrată în Larnaca, vechea cetate Kitiou, oraș al filosofilor ciprioți, al celor care trăiau frumos în mijlocul mării și care au auzit pentru prima dată despre Mântuitorul Iisus Hristos după sosirea acolo a lui Lazăr.

Cei care i-au pus gând rău prietenului Domnului l-au ajutat indirect să devină și el apostol, alături de ceilalți propovăduitori ai Evangheliei.

Lazăr a fost nevoit să caute un refugiu, pentru a scăpa de primejdia venită din partea celor care voiau să-l omoare, uneltind împotriva lui. Momentul cel mai probabil al plecării sale din Betania este considerat a fi anul 33 d.Hr., cu ocazia persecuției care a izbucnit îndată după Înălțarea la ceruri a Mântuitorului. Atunci, mulți dintre Ucenicii Domnului s-au împrăștiat și au plecat în Antiohia, Fenicia și Cipru.

Datele pe care le aflăm la diferiți scriitori din Cipru, unele dintre ele consemnate în primele veacuri, cum ar fi cele predicate sau scrise de Sfântul Epifanie al Salaminei, și altele consemnate de către tra­di­ția locală, mai târziu, ne spun că Lazăr avea 30 de ani. A mai trăit încă pe atât în Kitiou și a murit, a doua oară, în jurul anului 63. În anul 45, se întâlnise cu Apostolii Pavel și Barnaba, care au venit în Cipru și l-au hirotonit ca întâiul Episcop de Kitiou. După ce a părăsit din nou această lume, cel mai probabil a fost îngropat în Kitiou unde, mai târziu, s-a ridicat o preafrumoasă Biserică.

Deși nu știm prea multe despre timpul sosirii lui în Cipru, câteva lucruri trebuie subliniate. În primul rând, acolo, păgânismul era în floare. Venerarea Afroditei era foarte puternică, astfel încât predica Apostolilor și a ucenicilor lor a dat rezul­tate modeste la început, având de în­fruntat opoziția diferitelor grupări locale. Dintre episcopii și preo­ții din veacul întâi care au slujit aici, unii au fost martirizați.

Din acea perioadă se păstrează un sarcofag, după cum îl numesc ciprioții și, în general, vorbitorii de limbă greacă. Acesta este o con­s­truc­ție din marmură, destinată odinioară să adăpostească trupurile personalităților importante ale vremii. Fie că erau demnitari, oameni foarte bogați, episcopi și preoți cunoscuți sau chiar martiri, aceste figuri remarcabile erau așezate în morminte de onoare, simbolizând respectul și cinstirea de care se bucurau în comunitate. Astfel de sălașuri din marmură se întâlnesc și în catacombele din Roma, forma lor fiind aproape identică cu a celor din Cipru. Atât vechiul sicriu din marmură, cât și altul mai nou în care au fost așezate Moaștele Sfântului Lazăr se păstrează la grota Bisericii Sfântului și Dreptului Lazăr, unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de închinare ale Ciprului, ridicat de Leon al VI-lea cel Înțe­lept, care a și mutat o parte din Moaștele Sfântului Lazăr la Constantinopol, în Biserica omonimă, ctitorită tot de el.

Cruciații, după 1200, au dus Moaștele Sfântului în Occident, la Marsilia, răspândind informația că Lazăr ar fi slujit ca episcop și acolo.

În anul 1972, în timpul unor lucrări de renovare a Bisericii din Kitiou, s-au descoperit fragmente din Moaștele Sfântului Lazăr în piciorul Sfintei Mese din Altarul de marmură. Relicvele Sfântului au fost găsite pentru prima dată în anul 890 în mormântul său, iar pe o placă de marmură erau gravate cuvintele: „Lazăr, cel mort de patru zile și prieten al lui Hristos”. Când Moaștele au fost transferate de la Kitiou la Constantinopol, Episcopul Cezareei, Aretas, a rostit două omilii solemne, în care a menționat sosirea lor din Cipru la Constantinopol și ceremonia așezării în vestita bazilică Aghia Sophia.

Revenind la vechea Biserică din Larnaca, Kitiou de altădată, înăl­țată întru cinstirea Sfântului Lazăr, amintesc că acest sfânt lăcaș este de o frumusețe tăcută, dar impresionantă. Stilul arhitectonic, felul în care au fost așezate pietrele întru zidirea ei, faimosul iconostas altădată, învelit cu aur de cea mai mare strălucire, numeroasele icoane și chipurile pline de pacea lui Dumnezeu depășesc puterea min­ții și fac ca la fiecare Liturghie Raiul să coboare pe pământ.

Biserica Sfântului Lazăr a fost dintotdeauna una dintre cele mai renumite din întreaga insulă a Ciprului, fiind între puținele lăcașuri de cult cu trei cupole, alături de cele închinate Sfântului Epifanie, respectiv Sfântului Barnaba. Acest detaliu arhitectural arată cinstirea ortodocșilor ciprioți față de cei trei Sfinți, considerați a fi marii episcopi misionari ai Ciprului.

Istoria locului consemnează că, înainte de zidirea măreței Biserici de la sfârșitul veacului al IX-lea, pe același amplasament, mai existase un alt lăcaș construit din piatră, cu mai multe nave și coridoare exterioare, unele dintre ele adăugate ulterior. Clădirea a suferit însă mult în timpul ocupației tur­cești, când musulmanii au ordonat demolarea turlelor, pentru a nu se confunda cu cupolele moscheilor.

La jumătatea veacului al XIX-lea, o frumoasă clopotniță a fost cons­truită alături de Biserică, după ce, vreme îndelungată, turcii nu permiseseră existența unei astfel de zidiri și, mai ales, sunetul clopotelor. Biserica Sfântului Lazăr din Larnaca făcea deci parte din cele câteva excepții tolerate tacit. E drept că în vechea cetate cipriotă și-a făcut simțită prezența o importantă comunitate europeană. Oameni de vază, negustori, diplo­mați, erau prezenți în acel loc de pe insulă.

Unii au comparat frumusețea Bisericii Sfântului Lazăr cu arhitectura vechilor temple, considerând-o o rară zidire antică, care îi impresiona pe străini și, de asemenea, pe localnici. Alții spuneau că arhitectura Bisericii nu a mai fost întâlnită nicăieri.

Tronul arhieresc, cu o vechime de câteva sute de ani, are în centru Icoana Sfântului Lazăr, primul episcop al locului. În interiorul Bisericii se păstrează Icoane de o rară frumusețe și valoare, unele apar­ți­nând catapetesmelor mai vechi. Când turcii au ocupat Cipru, au în­chis Biserica, până când ea a fost răscumpărată de la musulmani în schimbul a 3.000 de monede de argint. Tot atunci, la sfârșitul veacului al XVI-lea, latinii au primit dreptul de a oficia, de două ori pe an, de ziua Sfântului Lazăr și de cea a Sfintei Maria Magdalena.

Biserica Sfântului Lazăr a fost mereu legată de viața creștinilor ortodocși din insulă, iar istoria ei, cum spunea un învățat ierarh cipriot, este istoria orașului însuși.

Lăcașul de cult și de cultură din Larnaca îi cheamă pe oameni la Jertfa din cadrul Sfintei Liturghii fiind și în trecut, și astăzi un impor­tant centru comunional, filantropic, educațional. Un cărturar cipriot sub­linia că, dintre puținele Biserici din Cipru, lăcașul închinat Sfântului Lazăr ocupă, fără îndoială, un loc proeminent în întreaga istorie a insulei. Biserica Sfântului Lazăr nu doar adăpostește o istorie bogată, ci continuă să fie un punct de referință pentru credincioși și pentru cultura spirituală a Ciprului. Ea a înființat, a susținut și a întreținut școli, a îngrijit spitale și cimitire, i-a ajutat pe cei săraci, iar cineva afirma că a devenit chiar paznic al intereselor cetățenilor, protectoare și susținătoare a celor aflați în nevoi. În diferitele domenii ale vieții religioase și sociale, con­tribuția Bisericii Sfântului Lazăr și a comunității din jurul ei a fost întotdeauna remarcabilă.

Din mărturiile ciprioților despre Dreptul Lazăr, păstrate cu sfințenie până astăzi, am reținut că, potrivit unei tradiții, în cei 30 de ani pe care i-a trăit după înviere, prietenul Domnului nu a râs niciodată, cu ex­cepția momentului în care a văzut pe cineva furând o oală de lut din grădina lui. Atunci a zâmbit, spunând: „Țărâna fură țărână. Lutul fură lut”. El, care gustase moartea, a înțeles că în zadar se oste­neș­te pământul pentru cele din pământ.

Tot din tradițiile locale face parte și pioasa istorisire care relatează vizita Maicii Domnului în cetatea Kitiou, pentru a-l întâlni pe Lazăr. Aflat acolo de ceva vreme, Lazăr dorea mult să o revadă pe Născătoarea de Dumnezeu. Împreună cu Evanghelistul Ioan, Fecioara Maria a ajuns în Cipru. Se spune că o furtună cumplită i-a dus până în nordul Egeei, la țărmul Muntelui Athos, unde Maica Domnului și-a purtat pa­șii, admirând și legându-se sufle­tește de acel loc, devenit „grădină” a ei. A ajuns apoi la Kitiou, în Cipru, unde l-a întâlnit pe Lazăr.

Tradiția despre hirotonirea prietenului Mântuitorului este adeseori pomenită, iar izvoarele din primele veacuri vorbesc despre acest lucru. Numeroase obiceiuri, legate de prăz­nuirea Sfântului Lazăr cu puține zile înainte de Paști, îl arată pe Sfântul și Dreptul prieten al Mântuitorului foarte prezent în comunitatea din Kitiou (Larnaca), fidelă învățăturii Evangheliei.

Dacă Mântuitorul S-a apropiat de Ucenicii Săi, pe care i-a învățat tainele Împărăției, dacă S-a bucurat de întâlnirea cu un tânăr dregător care L-a întrebat ce să facă pentru a dobândi viața de veci, dacă a apreciat în cuvinte laudative smerenia ofițerului roman din cetatea Capernaum, spunând că nici în Israel n-a întâlnit atâta credință, cu siguranță că l-a iubit îndeosebi pe Lazăr din Betania. Pentru el a lăcrimat!

Deși iudeii Îl amenințaseră că Îl vor omorî cu pietre, Domnul a venit la cererea surorilor Marta și Maria în Betania, pentru Lazăr. Învierea lui Lazăr prevestește, cu câteva zile mai înainte, apropiata Înviere a Domnului, precum și învierea noastră, marea bucurie și nădejde a creștinilor (învierea cea de obște mai înainte de Pătimirea Ta încre­din­țând-o, pe Lazăr din morți l-ai înviat, Hristoase, Dumnezeule).

Fericiți sunt cei care privesc la asemenea prietenii și legături sfinte, singurele care dăinuie, fiind zidite pe iubire, adevăr, lumină și veșnicie…

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Sursa: http://ziarullumina.ro.