Florile nu au orgolii. Ele înfloresc atunci când le este timpul. Nu au ierarhii. Pur şi simplu îşi ştiu locul, timpul şi rostul. Din mustul zăpezii firavul ghiocel ,,sună” uşor din clopoţel, parcă ar vrea să spună: ,,Gata, dragele mele surate! Lumea are nevoie de noi! Prea mult cenuşiu, prea mult frig, prea multă însingurare!” Şi răspunzând chemării sale firave, dar hotărâte, încep să apară viorelele şi toporaşii, brânduşele şi zambilele, panseluţele, bumbişorii, narcisele, lăcrămioarele şi lalelele. Repede, una după alta şi una lângă alta! Încap toate in peisajul vieţii!
Cuminţi, mai mici sau mai mari, mai mult sau mai puţin parfumate, dar de cele mai multe ori împreună cu alte surate, ne încântă privirile şi ne fac viaţa mai frumoasă. Nu strigă, nu-şi dau ghionturi ca să iasă în faţă, nu mint, nu trişează! Pur şi simplu înfloresc! Albul delicat se alătură violetului puternic, galbenul luminos face casă bună cu roşul aprins, rozul sensibil se simte bine in compania verdelui. Din mustul zăpezii apar şi în alai de fulgi de nea îşi încheie minunata paradă. Tufănelele sunt cele care trag cortina târziu, ca să nu ne lase prea mult timp sufletul pustiit. Lângă micuţul toporaş poate înflori şi o lalea minunată, ca o cupă de şampanie (semn al prieteniei şi înţelegerii!). Nobilul trandafir se poate întovărăşi cu delicata margaretă albă. Până şi cactusul ţepos dă un adevărat spectacol când înfloreşte.
Viaţa noastră începe cu flori şi se încheie tot între flori. Dragostea se ascunde între flori ca să capete curaj. Şi tristeţea tot acolo îşi găseşte alinarea. Şi pentru că şi ele, florile noastre dragi, trebuiau să aibă o zi a lor, au primit în dar FLORIILE, ziua care desparte şi uneşte, care anunţă LUMINA Învierii de la capătul suferinţei.
Ion Lostun
