Legea şi harul

Sarcina omului este de a se elibera din bezna căderii sale, de a se izbăvi din plasa patimilor. Harul dumnezeiesc a fost cel care l‑a îndreptat întotdeauna pe om spre acest scop, indicându‑i calea mântuirii (a virtuţilor). Pentru a se ghida în viaţa morală, omului i‑au fost date legile, iar cea naturală este prima dintre ele. Legea naturală se află în cerinţa vieţii, conform cu natura, cu ideea naturii. Virtutea, din punct de vedere al acestei legi, este activarea corectă a tuturor puterilor naturale ale omului, centrul între insuficienţă şi exces. Legea naturală a fost pusă în însuşirile bune ale sufletului omului, însă şi mai bine se poate observa în natură. Din această cauză, etica naturală poate fi aprofundată considerabil prin contemplarea (cugetarea filozofică) naturală a naturii. Determinând sfârşitul lumii, contemplarea îi indică omului în mod corect scopul tendinţelor lui – să nu caute sprijin pentru existenţă în afara lumii, ci în Dumnezeu şi numai în El.

Tot ea face şi pasul următor prin indicaţiile sale, determinând însăşi calea vieţii prin atingerea scopului propus – renunţarea la viaţa stricăcioasă şi asemănarea cu bunătatea proniatoare a lui Dumnezeu. În acest mod duce contemplarea către ascetică, iar pe lângă aceasta şi ascetica dobândeşte un fundament raţional şi e pusă în legătură cu rezultatele contemplării. Totuşi, legea naturală arătându‑se insuficientă, puţini puteau ajunge la contemplare. Din această cauză, legii naturale i‑a urmat cea scrisă. Principiul acestei legi este ascultarea de voinţa lui Dumnezeu din frică pentru pedeapsă. Conform ei, virtutea este împlinirea voii lui Dumnezeu, exprimată în Scriptură. Scriptura conţine în sine legile pentru curăţarea puterilor pătimaşe ale sufletului şi dogmele pentru luminarea minţi. Însă legea scrisă era ea însăşi un indicator spre legea desăvârşită şi sublimă, care era prin caracterul său duhovnicesc mai caracteristică naturii umane, şi anume spre legea evanghelică sau duhovnicească.

Această lege ne cheamă pe toţi nu doar la un simplu acord cu natura, ci la înălţarea totală deasupra ei şi deasupra virtuţilor naturale. Conform acestei legi, trebuie să‑l iubeşti pe aproapele nu ca pe tine însuţi, ci mai mult decât pe tine. Ea indică o viaţă duhovnicească curată în Dumnezeu şi intensifică cerinţele morale, oferindu‑i omului în schimb – îndumnezeirea.

Legea evanghelică n‑a suprimat celelalte legi, ea doar le‑a exprimat mai clar substratul lor duhovnicesc. Prin fiinţa lor, toate legile sunt de aceeaşi natură. De aceea, împlinirea uneia sau alteia dintre ele sunt obligatorii pentru fiecare, depinzând doar de nivelul creşterii sale duhovniceşti, începând cu cea mai simplă – cea scrisă – şi terminând cu cea mai grea – cea duhovnicească.

Fragment din cartea Sfântul Maxim Mărturisitorul şi teologia bizantină, de Prof. S. L. Epifanovici, ce a apărut la Editura Evanghelismos.

Total
48
Shares
Previous Post

De unde să luăm putere când toate ne merg rău?

Next Post

Să nu închidem ușa sufletului nostru la Soarele Învierii

Related Posts