de Spiros Simeon
Acolo undeva în munții regiunii Valtos îți vor spune despre o Doamnă. O Doamna a legendelor, a basmelor și a tradițiilor comunității de acolo.
În partea nord-vestică a județului Etoloakarnania se află regiunea Valtos. Acolo aproape a pustnicit într-o peșteră Sfântul Andrei Pustnicul. Acolo se află și așa-numita Doamnă a Valtului, așa cum mulți știu. Dar cine este această Doamnă? Numai una ar fi putut să fie. Și pe cine alta ar fi putut-o numi poporul Doamnă, fără numai pe Maica Domnului…
Doamna din Valtos, cunoscută și sub numele de Panaghia Arethiotissa, stă acolo de veacuri și ascultă fiecare rugăciune, fiecare cerere a evlavioșilor ei închinători.
În acele locuri, așa cum se păstrează în tradiție, în anii stăpânirii turcești, un cioban vedea o lumină slabă albăstruie, care uneori se întărea, iar alteori era gata să se stingă. După o vreme acel cioban s-a hotărât să meargă în acel loc de unde provenea acea lumină „ciudată”, ca să se încredințeze despre ce este vorba.
Povățuindu-se după lumină, urcă un deal și ajunge înaintea unui copac, de la rădăcinile căruia, care erau acoperite de pământ, a văzut că ieșea acea lumină albăstrie. Privind mai bine, și atunci când ochii i s-au limpezit și s-au obișnuit cu acea lumină străină, vede o Icoană pe jumătate îngropată la rădăcinile copacului. O icoană veche a Maicii Domnului din chipul căreia se revărsa acea lumină necreată, albăstruie strălucitoare, și lumina acel loc, făcându-l văzut în regiunile din jur.
Ciobanul a fost cuprins de emoție și teamă, și dându-și seama despre cine este vorba, a îngenunchiat și cu lacrimi în ochi s-a închinat la Icoana ei. Printre rugăciunile, mulțumirile și doxologiile sale, ciobanului i-a scăpat și o făgăduință greu de împlinit. A făgăduit să facă biserică și mănăstire, de vreme ce lui, neînsemnatului și smeritului cioban, a hotărât Maica Domnului să-i descopere Icoana ei.
Trecând noaptea și răsărind soarele, i-a venit ciobanului un gând: „Cum am îndrăznit eu, neînsemnatul și săracul, să fac o astfel de făgăduință? Aceste făgăduințe au trebuință de mulți bani, iar eu sunt un om care nu am nici un ban”.
Dorința fiind mare și făgăduința grea, pentru aceasta se împlinește un lucru neobișnuit, pe care unii îl consideră basm, iar alții îl cred drept minune străină.
Trei catâri încărcați cu florini de aur au pornit la drum, ca și cum o mână nevăzută îi povățuia prin păduri și văi. Unul dintre ei s-a oprit la Drimonari, acolo unde s-a zidit mai apoi Mănăstirea Floriados. Ceilalți doi catâri și-au continuat drumul lor cel lung.
Al doilea catâr s-a oprit pe o coastă, care se vede de la localitatea de astăzi Embessó, acolo unde mai târziu s-a construit Mănăstirea Sfântului Apostol Toma, ucenicul Mântuitorului nostru.
Al treilea catâr și-a continuat drumul încă două zile și două nopți fără să se oprească și să se odihnească sau să mănânce și să bea, trecând peste munți, văi și râuri, până ce a ajuns în vârful dealului și s-a oprit lângă acel copac.
Ceasurile treceau și catârul stătea nemișcat. Ciobanul nevăzând niciun om apropiindu-se, a hotărât să meargă și să-l descarce. După ce l-a descărcat, catârul a dispărut în pădure. Ciobanul uimit privește la încărcătura pe care abia a descărcat-o de pe catâr și vede încărcătura plină de florini de aur. Socotind aceasta drept semn al Maicii Domnului, a început să zidească acolo o mănăstire în cinstea ei.
Neobișnuit se aude, însă aceasta s-a transmis în tradiția locuitorilor de acolo din generație în generație. Aceasta devine încă și mai neobișnuit, de vreme ce aceste animale de povară ce duceau prețioasa încărcătură, trebuiau să rătăcească vreme de un veac în acele păduri, fiindcă distanțele de timp dintre zidirea celor trei mănăstiri ajunge la o sută de ani.
Greu de stabilit pentru cercetători și legendă pentru mulți este aceasta, însă noi o considerăm minune a Maicii Domnului. Lucru sigur este că ea stă acolo de veacuri întregi și face minuni, ca un izvor de tămăduire a sufletelor și trupurilor.
Ajungem în anul 1999, când doi închinători ajung la Retha, sau mai degrabă la Aretha, sau să spunem mai bine, la locul lui Aretha. Se poate ca de la numele unui pustnic din acea regiune, unde mai târziu s-a construit mănăstirea, să fi primit denumirea. Se poate să fie chiar și ciobanul care i-a afierosit nu numai clădirile și strana unde să stea, ci și însăși viața sa întreagă.
Desigur, nimeni nu va putea afla vreodată, fără numai dacă Maica Domnului va voi să descopere cuiva.
Katholikonul și picturile executate într-o tehnică deosebită, pe care pictorul nu a vrut să-și pună numele, au vrut cei doi închinători să le cerceteze. Cu o lumânare în mână au ajuns și la Proscomidie, în partea stângă a Sfintei Mese, acolo unde, sub icoana lui Hristos, s-au văzut ceva ca niște litere. Erau spălăcite și greu de descifrat, pierdute în negura vremii. Cu greutate și cu multă stăruință au început să iasă unul câte unul, acolo unde numai preotul are putința să vadă, patru nume pe care nimeni nu le cunoștea.
„Pomenește, Doamne, pe ctitorii Evstatie și soția sa Anasa, preotul Hristu și prezvitera Agora”.
Ctitorii bisericii? Ai mănăstirii? Poate și cei care au contribuit la pictură, pe care pictorul i-a scris ca ctitori? Nimeni nu știe. Tainice, bine ascunse, pe care, așa cum am spus, numai ea, ca Doamna din Valtos, ca Panaghia Areothissa, le poate descoperi.
Sfânta Mănăstire stă astăzi acolo și-l așteaptă pe închinător să vină. A fost transformată în mănăstire de maici, dar cunoscută și de la un stareț de curând arătat, care acolo s-a închinoviat și a petrecut o viață minunată, arătându-se în chip minunat după mai mult de un veac.
Locuitorii îl socotesc sfânt, lucru pe care și dezgroparea osemintelor sale, ce avut loc acum câțiva ani, o dovedește.
Poate ați auzit și voi despre denumirea Arethiotissa și despre numele de Antim, pe care poporul îl consideră sfânt și povestește minunile sale. Și acesta și-a afierosit viața sa Stăpânei noastre, Doamnei de la Valtos.
