Locul unde a fost îngropat Domnul vieții veșnice

Biserica Sfântului Mormânt, Golgota, Piatra Ungerii și locurile dimprejur vorbesc despre Jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului Iisus Hristos, Care Și-a încredințat duhul în mâinile Părintelui Său, pământul cutremurându-se și pietrele despicându-se. Evanghelistul Ioan consemnează că în locul unde a fost răstignit Domnul era o grădină, iar acolo, un mormânt nou. Urmând sărbătoarea iudeilor, L-au pus acolo pe Iisus, pentru că mormântul era aproape (Ioan 19, 40 și 1, 42). Asemenea altor morminte din vremea aceea, locul unde a fost așezat trupul Mântuitorului era compus din două spații. Astfel de morminte se aflau, în general, în proprietatea oamenilor înstăriți, cum era Iosif din Arimateea, unul dintre membrii Sinedriului, care își pregătise din vreme locul de îngropare.

Informațiile oferite de arheologi și istorici spun că, înainte cu cel puțin câteva veacuri de Pătimirile Domnului, locul în care a fost așezat trupul Mântuitorului fusese o ­carieră de piatră, care mai târziu, în secolul I î.Hr., a fost transformat într-o grădină, în care se aflau ­smochini și măslini, cultivându-se ­unerori și cereale. În locul acela, devenit cimitir, au fost găsite câteva morminte din perioada respectivă.

La începutul veacului al IV-lea, împărăteasa Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, a vizitat cetatea Ierusalimului și i s-a arătat exact locul suferințelor Mântuitorului, după cum spune Eusebiu de Cezareea. Această zonă fusese acoperită de un sanctuar închinat zeităților romane de către Hadrian, în jurul anului 135 d.Hr., când împăratul dorea să pună capăt iudaismului și a exilat evreii din cetate. Tot atunci a acoperit Muntele Templului, așezând acolo Legiunea a X-a a imperiului. Creștinii au păstrat în tradiția locală, cu sfințenie, spațiul în care s-au desfășurat evenimentele legate de Pătimirile Mântuitorului, iar când sanctuarul păgân a fost înlăturat, s-a putut construi acolo una dintre cele mai mărețe bazilici din întreaga istorie creștină.

Eusebiu de Cezareea descrie, în Vita Constantini, lucrarea de înăl­țare a Bisericii Sfântului Mormânt în locul binecuvântat al Învierii de la Ierusalim, când Patriarhul Macarie i-a cerut împăratului să scoată la lumină Stânca pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos. Astfel, dându-se deoparte pământul, strat după strat, a început să apară mormântul, ivindu-se și Peștera Învierii. În lucrarea Episcopului Eusebiu ni se vorbește și despre măreția Bisericii înălțate din porunca împăratului Constantin, într-o perioadă de nouă ani (326-335), sfințită la 14 septembrie 335, la ceremonia grandioasă fiind prezent și împăratul, care a dat libertate credinței creș­tine.

Strălucita Biserică construită de împărăteasa Elena și de fiul ei nu a străbătut prea multe veacuri. Ea a fost dărâmată de perși, ca și celelalte mărețe zidiri care împodobeau Țara Sfântă, mai precis locurile în care Mântuitorul Iisus Hristos a poposit și a predicat.

Despre locul Răstignirii și Învierii Mântuitorului Iisus Hristos sunt mărturii vechi, cele amintite de Eusebiu al Cezareei, ale pelerinei Egeria sau ale evlaviosului egumen Daniel de la începutul veacului al XII-lea.

Biserica Sfântului Mormânt, în care pătrund astăzi pelerinii care vin să se închine Domnului, este destul de mică, în prima parte fiind capela numită a Îngerului, unde Îngerii au prăvălit piatra cea mare de la intrarea în Mormântul Domnului, apoi următoarea încăpere, mult mai strâmtă, în care toți cei care intră trebuie să se plece în semn de smerenie, amintindu-și de sângele vărsat pentru noi și pentru a noastră mântuire.

Bazilica (ansamblul) de astăzi a Sfântului Mormânt cuprinde Biserica Sfintei Învieri, Rotonda, care adăpostește Capela Îngerului și locul îngropării, Golgota, peștera aflării Sfintei Cruci și altele care datează din veacul al XII-lea, păstrând structura construcțiilor de atunci, deși au trecut mai bine de 800 de ani. În interiorul Rotondei se disting felurite stiluri arhitecturale, toate vorbind despre istoria învolburată a Cetății Ierusalimului.

Un regulament de folosire și administrare a Sfintelor Locuri impus la 1757, numit Status-quo, întărit prin firmanul sultanului și reconfirmat în 1852, stabilește ordinea istorică și ierarhică a celor care slujesc în Biserica Sfântului Mormânt: ortodocși, catolici, armeni, copți, etiopieni și sirieni. În centrul acestor slujbe se află cele săvârșite de ortodocși, care încep la ora 23 cu slujba Utreniei, continuând cu Sfânta Liturghie în Capela Îngerului, până în jurul orei 3 dimineața.

Principala informație pe care trebuie s-o păstrăm despre locul unde Mântuitorul a fost așezat până la Învierea Sa din morți este legată de Iosif, un om bogat din Arimateea, care şi el era un Ucenic al lui Iisus (Matei 27, 57), bărbat bun şi drept (Luca 23, 50), membru de frunte al Sinedriului și Ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns (Ioan 19, 38), ce avea o grădină unde săpase în stâncă un mormânt nou.

Rânduiala întâlnită la iudei prevedea ca mormintele să aibă o cameră și un vestibul, unde, îndată după înmormântarea cuiva, se adunau rudele pentru a jeli pe cel trecut din această lume. Uneori cei morți erau așezați într-un perete al camerei mortuare, care avea formă de cuptor, sau pe o piatră, având deasupra o arcadă. Întotdeauna o piatră foarte mare, după cum spune și Evanghelia (Marcu 16, 3), era așezată la intrarea principală.

Încă de la început, Ucenicilor Mântuitorului le-a fost interzis să se apropie de acest loc, chiar și după ce El a înviat, până când soția împăratului Claudiu a cerut autori­tă­ților iudaice să le ofere posibilitatea de a se ruga în locurile respective.

Construcția ridicată de împăratul Constantin cuprindea mausoleul Sfântului Mormânt, Rotonda, Bazilica Anastasis, porticurile, grădina lui Iosif din Arimateea, Calvarul, Cripta Sfintei Elena, care adăpostea Sfânta Cruce, locul unde erau venerate Sfânta Cruce și relicvele, precum Icoana Maicii Domnului în fața căreia s-a rugat Maria Egipteanca, atriumul bazilicii, dar și cele trei porți care făceau legătura cu cetatea.

Eusebiu de Cezareea și Sfântul Chiril al Ierusalimului, dar și alți pelerini ale căror însemnări s-au păstrat mărturisesc că Bazilica Anastasis era de o frumusețe și splendoare de neimaginat. Sfântul Mormânt era îmbrăcat în marmură, cu mozaicuri și obiecte lucrate în aur și argint. Un pelerin ne spune, în veacul al VI-lea, că înainte de dărâmarea Bisericii, Mormântul în care a fost așezat trupul Domnului era săpat în marmură naturală, iar piatra care a fost pusă în fața Mormântului era ornamentată cu aur și pietre prețioase, având pe ea brățări, coliere, inele, coroane, semne ale puterii imperiale, aduse ca ofrandă Domnului.

Pe lângă acest ansamblu al Bisericii Anastasis (Învierii) și al altarelor dimprejur, împăratul Constantin a construit un complex unde se afla reședința episcopului și a călugărilor care asigurau slujbele religioase și buna rânduială din acest loc. Pelerina Egeria amintește și despre un baptisteriu, vorbind despre slujbele care se săvârșeau, mai ales la sărbătoarea Sfintei Învieri, când mulțime de catehumeni primeau Botezul.

Când Chosroes al II-lea a pătruns în Ierusalim în anul 614, aproape 400 de persoane care deserveau bazilica au fost martirizate. Patriarhul Zaharia a fost dus în exil, obiectele de aur și argint, jefuite, iar lemnul Sfânt al Crucii a fost luat drept captură de război. În lipsa patriarhului, starețul Modest al Mănăstirii „Sfântul Teodosie” a început lucrările de restaurare. În anul 628, la 21 martie, Sfânta Cruce a fost recuperată de la perși și a fost adusă din nou la Ierusalim, de către împăratul Heraclie.

În apropierea Bisericii Sfintei Învieri se află Golgota (Calvarul), unde Mântuitorul a murit pentru păcatele noastre, cu un Altar închinat Maicii îndurerate, având o statuie donată de regina Maria I a Portugaliei, care ne amintește de cuvintele Dreptului Simion, că prin sufletul Fecioarei va trece sabia.

În proximitate se află Piatra Ungerii, o lespede de culoare roșiatică, care amintește de coborârea de pe Cruce a Mântuitorului și ungerea Lui cu un amestec de aproape 100 litre (30 kg) de smirnă și aloe, Piatra celor trei femei, Mausoleul Sfântului Mormânt, Catoliconul, Capela cop­ților, Capela sirienilor ortodocși, Închisoarea lui Hristos, Capela lui Longhin, Capela împărțirii hainelor, Capela Sfintei Elena, Capela insultelor și Capela lui Adam.

Fiecare Liturghie săvârșită la Biserica Sfintei Învieri sau în Capela Sfântului Mormânt este împlinirea testamentului Mântuitorului Hristos: aceasta să o faceți întru pomenirea Mea. La sărbătoarea Sfintei Învieri, la Rusalii și la alte praznice împărătești, credin­cioșii din întreaga lume vin către acest loc, mai ales cu prilejul pogorârii Sfintei Lumini din ajunul Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Frumusețea și istoria acestui loc fac parte din marele tezaur al Ortodoxiei, care a străbătut veacurile atât de încercate ale istoriei.

Sfântul Mormânt se află și în orice Biserică ridicată în numele Domnului. Fiecare Sfântă Masă ne aduce aminte de Mormântul izvorâtor de viață, unde a fost așezat trupul Mântuitorului, Care a biruit întunericul, păcatul și moartea, dăruind tuturor iertare și viață veșnică.

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
68
Shares
Previous Post

Adu‑ţi aminte, adu‑ţi aminte, suflete al meu

Next Post

Evanghelia zilei (Matei 26, 2–20; Ioan 13, 3–17; Matei 26, 21–39; Luca 22, 43–44; Matei 26, 40–75; 27, 1–2)

Related Posts