Copilăria mea dragă, dulcea mea copilărie, cu multă dragoste și fără de griji, cu părinții aproape, cu bunici, cu grădini înverzite, cu animale în curte, cu vacanțe lungi de vară, cu sărbători înzăpezite de iarnă și derdelușuri pline de sănii, cu mâini înghețate și obraji roșii, cu delicioșii cozonaci făcuți în casă, cu basme minunate și jocuri fel de fel… Copilăria mea demult apusă, rămasă icoană mângâietoare inimii mele, este ceva greu de închipuit și de pus în practică în zilele noastre.
M-am născut într-un orășel mic, puțin înainte de ’89. Am prins și câțiva ani din perioada comunistă și-mi amintesc bine și cozile de la alimentară, și tichetele de rație, și penele de curent, când stăteam la lumina lumânării, și uniforma de pionier cu cravată roșie. Nu erau atâtea jucării și distracții ca acum, dar erau familii unite; nu erau atâtea posibilități, dar era mai multă dragoste și înțelegere între oameni. Deși părinții mei lucrau, găseau totuși timp să ne jucăm, să învățăm și să ne plimbăm împreună. Petreceam mult timp cu tata la Dunăre, la baltă și pe cursul repede al râurilor de munte în încercarea de a prinde vreun peștișor. Toamna, cu toții culegeam roadele livezilor și ale grădinilor, cutreieram pădurile în lung și-n lat după ciuperci, ajutam după puteri la pregătirea conservelor de iarnă. Petreceam mult timp simplu, în natură, în liniște, în frumusețea și armonia create de Dumnezeu. Îmi plăceu răsăritul și cerul înstelat noaptea, îmi plăcea iarba să-mi gâdile tălpile fragede, îmi plăcea toamna cu mormanele ei de frunze ruginii și iarna cu nămeții cât casa.
Când părinții erau la serviciu, rămâneam în grija bunicilor. Era cea mai mare bucurie, căci bunicii nu știau cum să ne mai răsfețe. Nu se plângeau niciodată, nu-și pierdeau răbdarea, nu ne certau, oricât de dificili și mofturoși eram. Stăteam adesea cu bunica în grădină sau în curtea din spate la animale, sau în bucătărie, salivând pe lângă cuptorul bine-mirositor. Ne lingușeam zi de zi pe lângă fusta ei să ne facă gogoși, cozonaci, clătite, plăcinte, fidea cu lapte și câte și mai câte bunătăți! Ne jucam mult, făceam și treabă prin gospodărie, trăiam frumos și sănătos. La amiază făceam lecțiile cu părinții, iar cu vecina, care era profesoară de română, făceam pregătire la gramatică. Ziua trecea cât ai clipi, iar seara, bunica era iar la datorie. Îmi citea povești sau îmi spunea crâmpeie din simpla și minunata ei tinerețe, până adormeam. Aveam o singură carte de basme, dar o imaginație bogată cât pentru o întreagă bibliotecă! Ea povestea domol și lin. Avea mereu vocea blândă și privirea caldă. Deși timpul a trecut nemilos de repede, toate sunt încă proaspete în inima mea, de parcă s-au petrecut ieri. Poate pentru că le-am iubit atât de mult, poate pentru că niciodată nu am vrut să le pierd, ca să nu uit cine sunt și de unde vin.
Am crescut și am plecat la facultate, bunicii au plecat la Domnul, iar mama a plecat din țară. Dorul, dorul acesta nebun mă poartă pe aripile copilăriei mele și-mi șoptește-n ureche crâmpeie din amintiri pline de sens. Nu pot da timpul înapoi, nu mai pot fi copilul care am fost odinioară, însă cel mai tare mă mânie gândul că, într-un fel sau altul, fetița mea, întreaga ei generație, ca și generațiile ce vor veni nu vor mai avea bucuria copilăriei pe care am avut-o eu. Acum copiii trăiesc după alte reguli, cu alte așa-zise valori, cu alte priorități și, de cele mai multe ori, cu foarte multe bucurii false. Fără dragoste și apropiere din partea părinților, fără bunici, fără natură, fără vacanțe, fără cele ziditoare de suflet. Ba în grija statului, ba în grija bonelor, ba la televizor, ba la telefon, ba pe internet, ba cu prieteni virtuali pe rețele de socializare. Copii crescuți în școli, crescuți de străini, crescuți în afara a tot ceea ce e firesc și plin de sens, în afara Bisericii și în afara lui Dumnezeu. Copii fără copilărie, suflete amputate, în derivă, fără rădăcini, care nu vor avea niciodată un punct de sprijin la care să se întoarcă.
Mirajul plecării peste hotare a destabilizat multe familii, copiii rămânând schilodiți de dragoste și afecțiune. Exodul românilor peste granițe este, cred eu, lovitura cea mai grea dată neamului nostru, de la formarea lui încoace. Nicio stăpânire, niciun război, nicio foamete și nicio altă criză nu a destabilizat și mutilat neamul acesta în felul în care a făcut-o emigrarea. Promisiunea câștigării unei pâini mai bune pe alte meleaguri a lăsat țara fără părinți, fără bunici și fără fii. Asistăm la cel mai mare declin demografic înregistrat vreodată în istoria noastră, iar povara lui este, din păcate, povara copiilor noștri. Se nasc tot mai puțini copii, iar cei ce au văzut lumina zilei, aici, în spațiul dintre Carpați și Dunăre, aleg să plece ori la studii, ori la muncă. Fiecare român plecat înseamnă un gol, o familie mai săracă, un dor, o tragedie, o neîmplinire, un fir tot mai subțire de care atârnă dăinuirea neamului nostru. Distanța înstrăinează, ucide gradele de rudenie, creează relații reci, desparte și dezbină.
Înstrăinarea mamei mele ne-a păgubit în multe feluri, chiar dacă eu eram adult când ea a părăsit țara. S-a creat un gol pe care nimeni nu poate să-l înlocuiască, iar acest gol e prezent mai mult sau mai puțin în mai toate familiile noastre. Și cei rămași aici par să nu-și mai găsească locul, să nu-și mai ia în serios responsabilitățile, să nu mai slujească intereselor familiei, care devine din ce în ce mai șubredă și mai secătuită de vlagă. Se vede cu ochiul liber că generația tânără e cea mai păgubită de atitudinea iresponsabilă față de familie și neam. Copiii noștri nu au rădăcini, nu au repere, nu au valori, nici modele pentru a deveni oamenii de temelie ai societății de mâine. „Cei șapte ani de-acasă” devine o expresie anacronică, deoarece am lăsat educația copiilor noștri în grija creșelor, a grădinițelor, a școlilor și a rețelelor de socializare. Suntem posesorii unor copii pe care nu-i cunoaștem și care nu ne cunosc. Suntem străini ce locuiesc sub același acoperiș. E greu și trist, e dureros și înfricoșător. Creștem copii fără copilărie, fără identitate, fără Adevăr.
Când mă gândesc la copilăria mea, mă încearcă sentimente dintre cele mai plăcute. Am vie și certă amintirea că am iubit și am fost iubită, că am fost liberă și fericită, îngrijită și prețuită, ajutată, învățată, răsfățată și niciodată singură aici, în țara mea. Nu am multe să-i las copilului meu și nici părinte bun nu știu mereu să fiu. Nu-i pot promite o copilărie cum am avut eu și nicio viață fără necazuri sau fără vise ucise. Nu-i pot promite nici măcar o țară sau un neam unit, însă mă rog și nădăjduiesc să-i pot sădi în suflet o moștenire veșnică: credința în Dumnezeu. Este tot ce ne-a rămas, e singura cale, e singurul fir ce încă ne mai ține vii și împreună.
Și când ne-om întâlni în Rai
Și ne-om uita către pământ
Să ne-amintim cu drag d-un plai,
De-o glie ce ne-a fost mormânt.
Bianca Sârbu
București
Premiul I la concursul de
eseuri al lunii martie 2020
Sursa: http://familiaortodoxa.ro
