Lucrarea lui Hristos în lume

 – Domnul poartă de grijă de toate: de starea firicelului de nisip din Sahara, de situaţia oricărei galaxii, de starea mea sufletească, de naşterea fiecărui mormoloc etc. Pentru lumea materială, fizică, El a creat legi după care toate se conduc. Îl interesează oare şi viaţa interioară a oamenilor?

 – Domnul acţionează atât prin legile create de El, cât şi în mod direct; ultimul mod se numeşte, de obicei, minune. Noi credem nu doar în Dumnezeu Creator, ci şi în Dumnezeu Proniator. Lăuntrul omului este singura valoare pentru Dumne­zeu în această lume. Pronia lui Dumnezeu cuprinde totul, dar, pe lângă toate acestea, El i-a dat omului liberul arbitru.

 – Se consideră că Iisus Hristos a vorbit în pilde ca să fie mai bine înţeles de către oamenii simpli care-L înconjurau. Dar cum puteau ei să înţeleagă aceste pilde, dacă şi pentru mulţi oameni educaţi este nevoie de tâlcuire? Poţi, desigur, să te gândeşti că în acele circumstanţe istorice concrete pildele erau mult mai clare pentru ascultători decât acum, cu toate că şi apostolii au trebuit să se ocupe cu tâlcuirea Evangheliei.

 – Pilda tăinuieşte şi revelează, deopotrivă, adevăruri du­hovniceşti, dându-i fiecăruia posibilitatea să le înţeleagă pe măsura pregătirii sale. Pilda conţine un înţeles şi o imagine, de aceea se reţine mai bine şi solicită o percepere mai activă. Epistolele apostolilor nu trebuie privite doar ca un comen­tariu al Evangheliei. Ele reprezintă continuarea învăţăturii lui Hristos în perioada întemeierii Bisericii, şi, în mare parte, sunt adaptate la nevoile acesteia.

 – Unde putem citi despre copilăria lui Iisus? Cu ce S-a ocupat Acesta de la naştere şi până când a început să propovăduiască?

 – Toate informaţiile autentice care au putut fi găsite în vechile tradiţii despre copilăria lui Iisus Hristos le-a adunat Sfântul Dimitrie al Rostovului în Mineiele de lectură (1). Restul sunt apocrife, născociri, iar uneori şi falsuri răutăcioase. Iisus până la vârsta de 30 de ani l-a ajutat pe Dreptul Iosif la meş­teşugul tâmplăriei.

 – Ajutaţi-mă, vă rog, să mă lămuresc. De la cine ne-a răs­cumpărat Iisus Hristos? Cui S-a adus El răscumpărare pen­tru noi, adică pentru întreg neamul omenesc? Şi de ce pentru mântuirea oamenilor Domnul a trebuit să vină pe pământ, să Se întrupeze şi să moară?

 – Răscumpărarea este o taină, iar de taină ne apropiem prin simboluri şi imagini care trebuie să fie înţelese în sens duhov­nicesc şi înalt. Cuvântul a răscumpărat înseamnă că Hristos ne-a eliberat din robie şi ne-a dat libertate. Mai întâi trebuie să înţelegem în a cui robie am căzut. Adam a cuprins în sine, în mod potenţial, întreaga omenire; simbolic vorbind, Adam a fost izvorul tuturor râurilor care irigă pământul, iar, după căderea lui în păcat, în izvor a căzut iadul şi a otrăvit toată apa. Noi ne naştem purtători, din punct de vedere genetic, ai pă­catului originar al lui Adam. Ce s-a întâmplat cu omul după căderea în păcat? În plan metafizic, aceasta a însemnat ceda­rea lui Adam şi a urmaşilor săi satanei, care s-a dorit a fi mai presus de Dumnezeu. De aceea, din punct de vedere mistic, noi am devenit deschişi pentru satana, noul nostru stăpân, iar prin păcatul originar, manifestat şi înmulţit prin păcatele perso­nale, atracţia spre păcat a devenit o putere care acţionează per­manent în sufletul omului. A avut loc o înstrăinare de Dum­nezeu, de aici egocentrismul şi egoismul omului; puterile şi însuşirile fireşti au fost corupte: duhul, despărţindu-se de Dumnezeu, s-a închis în sine, a intrat într-o stare de dormitare. În suflet s-a petrecut o separare între minte, voinţă şi sen­timente. Contemplării de mai dinainte a minţii i-au luat lo­cul imaginaţia şi analiza; sentimentele au fost tulburate şi au rodit în patimi, voinţa a slăbit, la fel şi statornicia. Trupul s-a ridicat împotriva sufletului prin acele sentimente înnăscute şi însuşiri care au devenit rele înclinaţii trupeşti. Această stare de corupere în om are ca deznodământ final moartea. Pierde­rea harului atrage după sine putreziciunea; sfârşitul putrezi­ciunii este cenuşa, adică moartea. Omul, chip şi asemănare cu Dumnezeu, a fost aşezat stăpân al lumii văzute, însă, odată cu căderea lui, totul este supus deformării şi putreziciunii. El nu poate readuce cele pierdute, la fel cum nu poate să se creeze din nou pe sine însuşi. Acest lucru îl poate face doar Dumne­zeu. Răscumpărarea oamenilor a fost un act al iubirii dumne­zeieşti pentru întoarcerea lor la starea de dinainte a harului. Dumnezeu este dragoste deplină, dar şi un Judecător desăvâr­şit, de aceea consecinţele pentru păcatele omului, ca suferinţa, putrezirea, moartea, coborârea la iad, Dumnezeu le ia asupra Sa prin întrupare în trup omenesc. Răscumpărarea oamenilor pe care a săvârşit-o Hristos este înlocuirea pe cruce a omenirii cu Sine însuşi. La această Jertfă au participat deopotrivă dra­gostea şi dreptatea dumnezeiască. Întrebaţi: „Pentru cine S-a adus Hristos ca răscumpărare a neamului omenesc?”. El în­suşi Se face Jertfa şi primeşte Jertfa. De ce? Pentru că Dum­nezeu, ca Duh desăvârşit, nu poate să renunţe la dreptate şi iubire, la Sine însuşi, El împlineşte iubirea prin dreptate, iar în acest sens, metaforic vorbind, iubirea îl aduce pe Hristos în jertfa dreptăţii dumnezeieşti. Diavolul, fost stăpân al oa­menilor, nu primeşte nimic din această jertfă; dimpotrivă, el pierde ceea ce dobândise. Domnul Se duce cu sufletul în iad, dar sufletul Său este fără de păcat, de aceea iadul nu îl poate ţi­ne. El scoate sufletele protopărinţilor din iad pentru că ele au fost răscumpărate prin Jertfa de pe Golgota, a cărei profunzi­me nu şi-o poate imagina mintea omenească. Jertfa trebuie să fie pe măsura celui pentru care se aduce şi trebuie să cuprin­dă întregul neam omenesc. Dar ea a devenit nesfârşit de înal­tă, deoarece pe Cruce S-a răstignit Dumnezeu-Omul. Însă, pentru mântuirea omului, în afară de răscumpărare, mai este nevoie şi de sfinţire. De aceea, pentru jertfa lui Hristos de pe Cruce, Duhul Sfânt coboară pe pământ şi instituie Biserica. Biserica sfinţeşte şi transformă sufletele oamenilor răscumpă­raţi prin Sângele Mântuitorului. Creştinii sunt răscumpăraţi prin Sângele lui Hristos; păcatul şi moartea sunt înfrânte de El, în plan metafizic creştinii sunt liberi, dar aici încă mai ac­ţionează inerţia păcatului, de aceea viaţa creştinului nu este o asimilare pasivă a harului, ci o luptă cu păcatul. Diferenţierea deplină dintre bine şi rău va apărea la înfricoşata Judecată.

1. Mineie de lectură, în 12 volume, 1300 de vieţi ale sfinţilor, aşezate după luni şi după zilele lunilor, completând Mineiele de slujbă în Biseri­ca Rusă.