Lupta mea nu e diferită de a multora, sunt sigură. Dar crucea pe care o avem de dus fiecare dintre noi e o altă poveste. Adeseori însă suntem adunați laolaltă pe aceeași plută, sub aceeași cruce.
De unde a început totul?
De la nevoia de-a ieși la lumină și hotărârea de-a face un pas înainte; de la setea de cunoaștere și dorința arzătoare de-a descoperi noi orizonturi, largi și promițătoare; din curajul de-a înfrunta necunoscutul și de-a lăsa în urmă o țară, pentru a cuceri o lume. Vise mari, într-o lume de umbre…
Intrăm în această viață acolo unde ne este hărăzit să ne naștem: într-un anumit loc, într-o familie, într-un neam și într-o țară. Nu știm însă că toate acestea ne sunt dinainte pregătite să ne ofere tot ce ne este necesar spre a crește, a prinde puteri, a trăi și, mai ales, a ne bucura din plin de viață.
Așa trebuie să fi fost cu Adam, primul om pe pământ, în colțul de Rai pregătit de Dumnezeu în șase zile. Toată creația a fost încununată de această ființă sublimă: omul. Căci Dumnezeu „a stat la sfat”, ne zice Scriptura, hotărând „să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Facere 1:26). Și „a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, și a pus acolo pe omul pe care-l zidise”. (Facere 2:8)
Așadar, ne naștem acolo unde ne-a pus Tatăl, în colțul nostru de Rai, unde deschidem ochii însetați de trăire și cunoaștere spre o lume nebănuită, plină de minuni la tot pasul. Toate „ingredientele” au fost puse în plămada omului, a fiecăruia dintre noi, pentru a ajunge la asemănarea cu Hristos. Și cel mai prețios dar e libertatea de a alege ‒ dar nu oricum, ci de a alege calea spre îndumnezeire, căci numai ea ne duce înapoi la Dumnezeu Tatăl, Care-Și așteaptă fiii risipitori să se întoarcă din pribegii.
Și așa, de la primii noștri zori pe acest pământ, încetișor, înaintăm în ani și prindem putere, creștem și scădem, ne bucurăm și ne întristăm, cădem și ne ridicăm, ca să ducem mai departe această luptă care se numește „viață”.
Căci așa-mi spunea mama, suspinând: „Draga mamii, viața e o luptă, și eu am început-o tare devreme…”. Știam la ce se referă, căci, în rarele clipe când își descărca sufletul împovărat, îmi spunea multe dintr-un trecut presărat cu potop de lacrimi și sacrificii, doar de ea știute și de noi doar bănuite.
Creștem în locul ales nouă, ne hrănim din seva lui și dobândim cunoaștere și înțelegere. Creștem frumos, devenind eroii propriilor noastre povești. Însă, nu de multe ori, mânați de ambiții deșarte, dornici de mai mult și mai repede și cu ochii ațintiți spre un viitor nebulos, uităm să privim și în urmă. Iar dacă totuși ne amintim câteodată, o facem tot din fugă, peste umăr, căci nu avem timp de mai mult; suntem mult prea prinși în ritmul nebun al „trăirii la maxim”.
Viața merge înainte și noi cu ea. Astfel ajungem la vârsta maturității fizice și profesionale, iar unii dintre noi, și la vârsta maturității emoționale. Asemeni unui fluture ieșit din cocon, zburăm lăsând în urmă învelișul familiei în care am crescut, hotărâți să ne întemeiem alte familii și să ne clădim cariere de succes.
Încep să apară obstacole, tulburări și greutăți. Unii dintre noi nu ne mai găsim locul și pacea acolo unde am fost puși. Atunci hotărâm să facem un pas înainte, spunându-ne că n-are cum să ne fie mai rău decât ce am trăit până atunci. Și astfel răspundem unei chemări de sirenă dinspre Vest, lăsându-ne învăluiți în mirajul necunoscutului. La urma urmei, au făcut-o și alții și le-a reușit! Sigur ne va fi mai bine în altă parte, în alt loc, în altă țară, între alte neamuri, în altă grădină a Raiului…
Și astfel pășim înainte, fără să ne uităm înapoi; acum, nu pentru că n-am avea timp, ci din teama de-a nu afla ceva acolo care ar putea să ne întoarcă din drum. Mergem înainte. Tot înainte. Aceasta e deviza sub care am crescut și pe care cei din jur, cu cele mai bune intenții, ne-au învățat să ne-o asumăm, nebănuind nici ei că va veni o vreme când vor regreta că nu ne-au învățat și altfel.
Și astfel, gata crescuți și educați, ajungem pe alte meleaguri, peste mări și țări, ca feciorul de împărat pornit să descopere comori nebănuite. Întâlnim oameni de tot felul, alte tradiții și obiceiuri, altă limbă și cultură. Suntem orbiți de nou…
Dar, de la o vreme, vedem că aerul nu e la fel. Nici lumina soarelui ‒ ba e prea tare, ba e prea slabă. Iarna e prea lungă, vara e prea scurtă. Și parcă nici tradițiile nu-s ca ale noastre… Dar trecem repede peste astfel de gânduri; ne vom obișnui cu toate și ne alăturăm lor, celor mulți, veniți ca și noi pe aceste meleaguri, în căutarea unui trai mai bun.
Unii continuă de unde au rămas, alții încearcă meserii și profesii noi. Se fac școli înalte sau se repetă cele făcute în țara de origine ‒ toate fac parte, la urma urmei, din procesul de integrare, de asimilare sau de înrădăcinare. Dar înrădăcinarea e mai grea, căci unii nu mai prind rădăcini. Ele au rămas îngropate în pământul țării din care s-au smuls când au plecat. Sunt adânci și coboară până la strămoșii de sub glie, care-și dorm somnul de veacuri, liniștiți și împăcați că și-au făcut datoria: au lăsat copiilor copiilor lor moștenire pământul țării, udat cu sânge, lacrimi și suferință. Nici nu gândeau că aceștia ar lua drumul pribegiei într-o zi. Doar românul e legat de glie și de neam…
Și astfel, cei cu rădăcinile adânc îngropate în glia țării din care au ieșit încep să audă o chemare, la început mai slabă, dar care, treptat, e tot mai clară. Nu e voce de sirenă, ci mai degrabă sunet de tulnic; e cântec de doină sau chiar bătaie de clopot surd, cu rezonanță interioară, în inimă. E glasul pământului și al neamului lor. E chemarea Sfinților.
Și așa în ei se dă o altă luptă interioară, surdă, ca și clopotul pe care nu-l aude nimeni din afară, dar e asurzitor înlăuntru… Și atunci, noi, cei mulți sau puțini, care am urmat cândva cântecului de sirenă, ne simțim acum trași înapoi de o forță căreia cu greu ne putem împotrivi. Este țara care-și cheamă feciorii acasă, ca Vrâncioaia. Are nevoie de toți copiii ei laolaltă, uniți în simțire și credință, sub o cruce și un steag. Cât mai există o doină, o icoană și un neam.
E o vreme pentru toate, iar acum e vremea ca fiii și fiicele României să se întoarcă acasă și să țină piept tăvălugului din Apus, același Apus spre care s-au pornit mulți odinioară, mânați de vise deșarte de îmbogățire.
Dacă n-am vrut să privim în urmă atunci când am plecat, acum trecutul ne privește în față prin ochii copiilor, în care ne vedem strămoșii. Prin ei ne privesc toți laolaltă: străbunii, eroii, mucenicii și toți sfinții ce-au îmbibat pământul țării cu sânge și jertfă, ca noi să existăm și să ducem neamul mai departe.
E vremea ca lucrurile să se așeze în rost, iar românii să-și vină în fire și să nu lase să piară colțul de Rai în care au fost puși dintru început.
Aceasta ne e crucea, aceasta ne e lupta.
Carmen Irimia
Québec, Canada
Premiul I la concursul de eseuri al lunii noiembrie 2020
Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro
