Preot Savatie Baștovoi
Mă aplec peste marginea sufletului ca peste ceva material, ca peste o groapă oarecare în care pot privi fără a vedea nimic.
Nu găsesc nici măcar amintiri, probabil, măcinate de neînsemnatatea lor, amestecate cu nisipul, stau undeva la fund, ca un țol putred care, cînd încerci sa-l dezlipești de pămînt, se rupe.
Știu cînd s-a făcut sufletul meu o materie, cum s-a întărit încet, încet ca praful care se așază pe pereții unui vas pîna cînd îl îmbracă cu o scoarță de pămînt. Uneori mă trezeam dimineața și îmi ștergeam o fereastră, suflînd abur cald cu gura și frecind cu mineca – pina mi s-au ros minecele, pina cînd aburul a început să se usuce și nu a mai fost cald.
Iubitorule de oameni, Dumnezeule, suflă peste mine din nou, cum ai suflat la început peste Adam și fă pămîntul cald și inima mi-o fă ca un foc, un foc mic la care să mă încălzesc atunci cînd stau înaintea Ta și încep iar să văd.
