Preot Bogdan Chiorean
Am avut o pacientă cu metastaze osoase. Mi-a relatat că și-a închipuit că mai rău de-atât nu se poate.
Câteva zile mai târziu, pe fond de os patologic, a auzit o trosnitură fără să facă nimic. Tocmai i se fracturase brațul. S-a tânguit o vreme, dar avea în minte aceeași idee: mai rău de-atât chiar nu încape.
Doar cu o mână liberă, cealaltă fiind ghipsată, s-a sprijinit ceva mai tare pe pat în dorința de a se ridica și a reușit să o fractureze și pe cea sănătoasă.
Cu ambele mâini imobilizate și pansate, fără putere de a se mai ridica din pat, dar cu dorință de a-și putea fi de folos ei înseși, asistă în perioada mai îndelungată de internare la decesul a 3 colege de salon. Rând pe rând.
Într-o Duminică, îmi zice așa: „Să știți că, de când am mai mult timp și nu fac nimic altceva (că nu pot…), mai spun câte o rugăciune și parcă lucrurile nu mai par atât de rele. Mă gândesc doar că pe doamnele acelea drăguțe care au fost cu mine în salon (deja cea de ieri e a 3-a!) le-a luat Dumnezeu la El… iar eu stau aici să-i încurc pe alții. Probabil și-o fi dat seama El că n-am înțeles încă nimic de la viață.”
Nu, nu era o dorință slăbănoagă de a scăpa rapid prin moarte, ci doar descoperirea faptului că răul nu e cel pe care ni-l închipuim noi.
De câte ori în viață nu ați avut o situație ce părea groaznică și de nesurmontat, iar peste un timp, I-ați mulțumit lui Dumnezeu pentru ea?
În lumea aceasta, Dumnezeu blurează toate oglinzile atunci când avem un necaz. De-asta simțim că totu-i negură și ceață. Pentru ca Dincolo, unde-i clar și senin, să putem să simțim cât mai mult din iubirea-I ce lămurește.
