În înțelegerea sobornicească a Bisericii, Maica Domnului este Născătoarea Fiului lui Dumnezeu întrupat și chipul Bisericii Lui, fiind cinstită și preaslăvită în slujbele ecleziale de zi cu zi prin nenumărate cântări de laudă și preamărire, care o înfățișează în centrul vieții și al liturghisirii creștin-ortodoxe, nedespărțită de Mântuitorul Hristos. Sfinții Părinți vedeau inseparabile taina Preacuratei Fecioare Maria și taina Bisericii, înfierea de către Maica Domnului și înfierea dumnezeiască, numind-o „Cea prin care s-a săvârșit mântuirea lumii”, pentru că printr-însa, prin viața ei cu totul neprihănită, s-a săvârșit taina Întrupării dumnezeiești.
Între Hristos și Maica Sa există cea mai intimă și dumnezeiască reciprocitate, căci după cum Născătoarea de Dumnezeu ascultă întru totul de Hristos, și Fiul ei îi ascultă rugăciunile și cererile ei de mijlocire. Răspunsul afirmativ al Sfintei Fecioare la chemarea lui Dumnezeu binevestită de Arhanghelul Gavriil este modelul mistic pentru orice întrupare duhovnicească a lui Hristos de către om, prin care ființa umană se arată în adevărata sa identitate, cea creată după chipul divin.
Fiind mutată cu trupul la Cer după adormirea Sa, Maica Domnului este Icoana desăvârșirii omului întreg întru slava lui Dumnezeu, sau a împlinirii sale eshatologice, spre care, căutând, aflăm lumina călăuzitoare și mângâietoare a Duhului Sfânt într-o lume ce resimte, încă, în mod dramatic înstrăinarea de Dumnezeu și urmările ei. Cu dragostea ei de mamă, Maica Domnului ne introduce în adâncul relației personale cu Hristos și cu întreaga Sfântă Treime.
Pentru că L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, Maria e mai presus de toate puterile cerești
În Omilia la Nașterea Domnului, Sfântul Atanasie cel Mare ne vorbește despre Nașterea Fiului lui Dumnezeu, în chip mai presus de fire, din Fecioara Maria. În taina Întrupării dumnezeiești, prin iconomie, Una și aceeași Persoană, Unul și Același Fiu, Dumnezeu adevărat, Se face și om adevărat, Cuvântul lui Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El nu iese dintr-o însoțire obișnuită, ci mai presus de fire, prin întruparea Sa de la Duhul Sfânt cu putere dumnezeiască, păzind neatinsă pecetea fecioriei Maicii Sale. Îngerul îi vestește Sfintei Fecioare că numele Lui va fi Emanuel, care se tâlcuiește: „Cu noi este Dumnezeu”.
După Sfântul Atanasie cel Mare, Pruncul Iisus este numit Dumnezeu încă mai înainte de zămislire și, prin urmare, Sfânta Fecioară Maria a fost Născătoare de Dumnezeu (Θεοτόκος), fiindcă „Dumnezeu este Pruncul Care S-a născut, nedezlegând fecioria cea după fire a Fecioarei, ci, născându-Se astfel din Născătoarea de Dumnezeu, este Dumnezeu și om. Dumnezeu după fire, iar om prin bunăvoire. Făcându-Se om, este și Dumnezeu, iar cele două firi sunt unite”.
Cu adevărat, luând trup din Fecioara, „Dumnezeu Cuvântul Însuși S-a unit cu trupul în iconomie” și, „fiind El în zămislirea pântecelui fecioresc, ședea nefiind circumscris în sânurile Tatălui. (…) Și, pe Acesta, Care este în sânurile Tatălui, pe Acesta Îl naște acum, prin iconomie, Fecioara. Cum a voit, a ieșit și cum a binevoit, S-a zămislit în pântecele Fecioarei. Cum a vrut, a ieșit, născându-Se”.
Fiind mutată cu trupul la Cer după adormirea Sa, Maica Domnului este Icoana desăvârșirii omului întreg întru slava lui Dumnezeu, sau a împlinirii sale eshatologice, spre care căutând, aflăm lumina călăuzitoare și mângâietoare a Duhului Sfânt într-o lume ce resimte, încă, în mod dramatic, înstrăinarea de Dumnezeu și urmările ei. Cu dragostea ei de mamă, Maica Domnului ne introduce în adâncul relației personale cu Hristos și cu întreaga Sfântă Treime. Prin așezarea sub cinstitul ei acoperământ, ne dezbărăm de idolii simțuali și intelectuali – și dăm răspunsul nostru de iubire la chemarea Dumnezeului Celui viu, înaintând spre limanul înfierii dumnezeiești.
Moartea devine neputincioasă prin ascultarea Fecioarei Maria
Prin iconomia dumnezeiască, în adunarea Sfinților Apostoli la adormirea Împărătesei, Apostolul Toma n-a putut să fie de față, sosind în ziua a treia și rugându-i pe Sfinții Apostoli „să deschidă mormântul cinstit pentru a vedea trupul slăvit al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Fericiții Apostoli au ascultat cererea fratelui lor prin porunca Duhului Sfânt și au deschis mormântul cu frică. Și, când l-au deschis, n-au mai găsit trupul slăvit al Sfintei Maici a lui Hristos, căci fusese mutat acolo unde voise Fiul și Dumnezeul ei”. Trupul cel sfânt al Preacuratei fusese înălțat la Fiul și Dumnezeul ei, ca să viețuiască împreună cu El și așa Dumnezeu „a făcut să urce firea noastră în Împărăția cea veșnică”, nu numai prin Fiul Său, ci și prin Maica Lui.
Pururea-fecioria Maicii Domnului este înainte-vestitoare a Învierii: „Fecioria păstrată la Nașterea Pruncului este semnul biruinței deja împlinite asupra morții. Este luminoasa prorocie înscrisă în trupul Mariei, care vestește Învierea. Prin nașterea feciorelnică, Născătoarea de Dumnezeu este deja nemuritoare și Adormirea este vestită de Naștere”.
„Ea trece prima prin moartea făcută neputincioasă și de aceea canonul care se citește în ceasul morții oricărui credincios se adresează ocrotirii ei materne. «Întru Adormire, Născătoare de Dumnezeu, lumea nu ai părăsit», cântă Biserica, căci într-însa lumea devine deja «făptura cea nouă». În planul arhetipal al sfințeniei, al omenescului desăvârșit, Persoanei dumnezeiești a lui Hristos îi corespunde persoana umană a Născătoarei de Dumnezeu. Iconografia o explică punând în paralel, în viziune sinoptică, cele două Icoane: Înălțarea Domnului și Adormirea Maicii Sale”, ilustrând „adagiul patristic cel mai ferm: Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să devină dumnezeu”. Un text liturgic o subliniază foarte fericit: «Bucură-te, cununa dogmelor». Fecioara este dogma vie, adevărul săvârșit în făptură. Adormirea închide ușa morții, neantul este pecetluit [de jos] cu pecetea Născătoarei de Dumnezeu, pecete pusă de Sus prin Dumnezeu-Omul”.
Cartea cea vie în care Duhul Sfânt L-a scris pe Cuvântul Hristos, modelul desăvârșit al creștinilor
Afirmând pururea-fecioria Maicii Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că accesul ființei umane la această mare taină dumnezeiască are loc în modul experienței apofatice, fiind cinstit în tăcere, prin credință și printr-o deschidere ființială primitoare a harului dumnezeiesc: „Că Fecioara a născut, astăzi știu; că Dumnezeu a născut, în afară de timp, cred; dar modul nașterii am învățat să-l cinstesc în tăcere și n-am primit îngăduința să-l iscodesc prin cuvinte”. Suspendându-și legile sale, natura a îndeplinit voia Creatorului, mărturisind harul negrăit al Întrupării dumnezeiești, a cărei „poartă” este însăși Fecioara, care a consimțit la voia lui Dumnezeu vestită prin Îngerul Gavriil.
Din roadele Nașterii lui Hristos de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria suntem chemați toți să ne împărtășim, căci „pentru aceea ia trupul meu, ca eu să fac loc Cuvântului Lui; și luând trupul meu, îmi dă Duhul Lui; ca dând și luând, să-mi aducă vistieria vieții. Ia trupul meu ca să mă sfințească; îmi dă Duhul Lui ca să mă mântuiască”.
„Cartea cea vie” în care Sfântul Duh L-a „scris” pe Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Preacurata Fecioară Maria este modelul desăvârșit al oamenilor duhovnicești, întrucât, remarcă Sfântul Ioan, „ar fi trebuit să n-avem nevoie de Sfintele Scripturi, ci să avem o viață atât de curată, încât harul Duhului să fi ținut locul Scripturilor în viața noastră. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot așa ar fi trebuit ca și inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt”.
Maica Domnului reface în creație legătura dragostei rupte dintre Dumnezeu și primii oameni
Zugrăvind taina cea mai presus de fire ce s-a săvârșit în Preasfânta Fecioară Maria, Sfântul Ioan Damaschin o arată ca începătură și culme a plinirii făgăduinței lui Dumnezeu de a Se uni cu noi. Maica lui Dumnezeu este numită de Sfântul Ioan Damaschin cununa tuturor minunilor, calea pregătită răsturnării perspectivei egoiste a omului căzut, ce caută să domine lumea, viețuind într-un mod rezistent sau chiar contrar participării la taina dumnezeiască. Căci, făcându-și inima altar al Întrupării dumnezeiești, ea s-a închinat pe sine desăvârșit Celui Preaînalt.
Sfântul Ioan o numește pe Maica Domnului și giuvaerul curăției, prin care se reface în creație legătura dragostei. Născătoarea de Dumnezeu pune început bun oricărei străduințe omenești spre împlinire, călăuzindu-ne spre desăvârșire. Graiurile lumii nu pot cuprinde mărirea Sfintei Fecioare înveșmântate în slava lui Dumnezeu; referințele teologice sunt reduse, însă, tocmai din această pricină, bogăția cântărilor doxologice din slujbele Bisericii este nemăsurată. Darul cel mai ales al creației adus Creatorului, Maica Domnului este, într-adevăr, singura cu adevărat „vrednică de toată venerația, singura cu adevărat demnă de Cel ce a creat-o”, Icoana creației ce cuprinde pe Cel Necuprins. În Adormirea (koimisis) ei, Maica Domnului apare mutată cu trupu-i preaslăvit la cer de-a dreapta lui Hristos. În ea, „Dumnezeu este, deja, totul în toate” (Serghei Bulgakov). Trecând hotarul dintre lumea noastră și cea a veacului viitor, Sfânta Fecioară Maria a pășit „dincolo de moarte, dincolo de înviere și dincolo de Judecata finală”, anticipând „îndumnezeirea deplină a persoanei umane” din Împărăția lui Dumnezeu. Despre această taină negrăită, Sfântul Vasilie cel Mare ne spune că „se cuvine să o cinstim în tăcere”; cu alte cuvinte, se cade să urmăm adevărului de credință „nu atât printr-un proces de logică strictă, cât printr-o coerență lăuntrică sesizată cu duhul prin rugăciune”.
Florin Caragiu
Sursa: http://ziarullumina.ro.
