Preot Alexandru Lungu
Când privesc la oamenii care își varsă furia pe vreun animal nevinovat, gândul îmi fuge fulgerător de repede la Max al meu.
A fost o mare convenție să aducem câine în casă. Ne luasem angajamentul toți 3 frații că vom împărți responsabilitatea și ne vom ocupa exemplar de noul membru al familiei. A trăit alături de noi aproape 2 ani și jumătate, căci într-o seară de primăvară l-am găsit întins prin curte și pentru prima dată nu mai vroia să fugă. Era din rasa Husky siberian, cu o personalitate greu de stăpânit. Cine și-ar fi imaginat că un câine poate smulge un ocean de lacrimi la despărțire. Nu era dimineață în care să nu-l găsim așezat la genunchii lui tata, atunci când își făcea rugăciunea de dimineață. Se întindea pe covor și îl privea îndelung pe tata, așteptând ca în niciun alt moment cuminte și răbdător semnalul că își poate începe fiesta. Era blând ca un copil de o șchioapă și energic cât pentru 1000 de vieți.
A trăit atât de intens, încât am înțeles că noi oamenii multe avem de învățat de la câini. Însă datorită curiozității sale binecunoscute, într-o dimineață când i-am dat drumul prin curtea Bisericii a găsit o breșă pe sub gard și până seară târziu nu l-am mai găsit. A venit plin de noroi, căci încă era pământul ud și moale specific anotimpului renașterii, când viața pulsează în fiecare celulă din natură revederea cu lumina care până mai ieri era pală și rece, dar, copii fiind, ne-am bucurat atât de tare încât am omis să-l mai spălăm și să îi verificăm blana încâlcită. În doar câteva zile se schimbase radical, fiind tot mai liniștit și în trupul său coexistand din ce în ce mai clar moartea cu viața. Era întins pe podea și nu dorea să mănânce. I-am dat drumul prin curte, dar energia se risipise. Am decis să-l ducem la veterinar și din păcate ni s-a confirmat faptul că în ziua când fugise de acasă, se agățase de pielea sa câteva ixodoide (căpușe).
Știți oamenii aceia care descoperă cancerul în metastază și medicii le transmit că vor avea de trăit în cel mai fericit caz câteva luni? Exact acest lucru ni s-a transmis și nouă, doar că lunile au fost zile, negre și apăsătoare, ca o toamnă încărcată de ploaie și vânt rece.
Nu a putut muri cât am rămas lângă el și ne privea cu ultimile forțe prin albastrul ochilor, răscolindu-ne sufletele și amintirile încă proaspete, cu nopțile în care nu ne dădea voie să dormim, provocându-ne la joacă.
Poate câinele este prima iubire a unui copil și prietenul care îți răscolește cele mai adânci camere ale inimii. Nu știu dacă există vreun Rai pentru animale și dacă ar exista sunt sigur că Max al meu ar săpa nestingherit gropi și ar tăvăli și calca în fugă iarba cea udă și verde, de unde nicio vietate nu îi mai poate face vreodată rău.
Însă cred cu tărie că există camere speciale în iad pentru cei care se încarcă și își descarcă sufletele negre, lovind și maltratând fără nicio urmă de regret, aceste ființe care au menirea să ne marcheze pe suflet și viață, reușind să ne cicatrizeze iremediabil amintirile.
