Mana Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan – minunea inedită de care ne amintim în ziua de 8 mai

Ziua de 8 mai este un moment deosebit de important pentru creștinii ortodocși de pretutindeni. Biserica Ortodoxă face, în această zi, pomenirea unei minuni aparte, neobișnuită pentru mulți dintre noi și aflată în legătură directă cu numele Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, unul dintre cei mai apropiați Ucenici ai lui Hristos, căruia i-a descoperit mai mult din tainele Sale cele Dumnezeiești.

Cu toate că mulți dintre noi am fi tentați, poate, să credem că este o greșeală de tipar cuvântul din titlu, să știți că, în realitate nu este vorba despre nicio eroare. În această zi, Biserica noastră ne amintește de „mana” sau praful tămăduitor, care pentru mulți ani la rând a ieșit din mormântul Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan. Ce este această mană și cum s-a petrecut, mai exact, minunea din Efes? Aflați în rândurile de mai jos!

„Ucenicul pe care îl iubea Iisus”

Sfântul Ioan, Evanghelistul și Teologul, a fost unul dintre cei doisprezece Sfinți Apostoli ai Domnului nostru Iisus Hristos și unul dintre cei patru evangheliști. Era unul din Apostolii cei mai apropiaţi şi mai iubiţi ai Domnului Iisus și de aceea, în Evanghelia sa, el se numeşte „Ucenicul pe care îl iubea Iisus” (Ioan 21, 20). S-a născut în Betsaida Galileei, locul în care Mântuitorul a săvârșit unele dintre cele mai cunoscute minuni ale sale. Era fiul lui Zevedeu și al Salomeei și mai avea un frate, pe nume Iacob. Într-o zi, pe când Zevedeu pescuia în Marea Tiberiadei împreună cu fiii săi, a venit la ei Mântuitorul şi, stând pe ţărm, i-a chemat pe Ioan și pe Iacob, zicând: „Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni” (Matei 4, 19). Și L-au urmat pe Hristos, fiind martori ai minunilor, vindecărilor și Pătimilor Sale.

Sfântul Ioan este Ucenicul căruia Domnul, când era răstignit pe Cruce, i-a încredinţat pe Preacurata Sa Maică, întrucât el a fost singurul Apostol care a mers cu Iisus până pe Golgota. După Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Apostol Ioan a mers la Efes, în Asia Mică, și a propovăduit acolo credința creștină, apoi din porunca împăratului Domiţian (81-96), a fost surghiunit în insula Patmos și a trăit acolo multă vreme.

A trecut la cele veșnice în cel de-al treilea an al împărăţiei lui Traian (98-117), în Efes. Sinaxarul ne spune că Sfântul Ioan le-a lăsat ucenicilor săi detalii exacte legate de modul în care să fie înmormântat: „Ucenicii au săpat un mormânt în chipul Crucii, de lungimea staturii sale, precum le-a poruncit, apoi i-a zis lui Prohor (n.n. ucenicul Sfântului Ioan) să meargă la Ierusalim şi acolo să petreacă până la sfârşitul său. Învăţându-şi ucenicii şi sărutându-i le-a zis: «Trăgând pământul, mama mea, acoperiţi-mă». Şi l-au sărutat ucenicii, acoperindu-l până la genunchi. El iar sărutându-i pe ei l-au acoperit până la grumaji, şi a pus pe faţa lui o basma, şi aşa l-au sărutat, plângând foarte tare, apoi l-au acoperit cu totul”.

Mana Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan

Așa cum am anunțat la începutul editorialului, în ziua de 8 mai, Biserica noastră pomenește minunea sau „semnul minunat”, după cum mai este ea numită în unele scrieri, minune care a avut loc mulți ani la rând în Efes, locul în care a fost îngropat Sfântul Ioan – un oraș antic (astăzi aflat în ruină) pe coasta de vest a Asiei Mici, la sud de Izmir (Turcia).

Mai exact, tradiția Bisericii noastre spune că, prin puterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din mormântul Sfântului Ioan ieşea o pulbere albă, ca un praf subțire pe care creştinii din acele locuri o numeau „mana” şi cu dânsa, cei care se rugau cu tărie lui Dumnezeu și Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, se tămăduiau de toate neputinţele, de boli și multe alte suferințe trupești și sufletești.

Termenul acesta – „mană” – face trimitere directă la hrana de bază a israelitilor din timpul pribegiei de patruzeci de ani prin pustie (leş. 16, 35). Când Israel a cârtit în pustia Sinai că nu are hrană, Dumnezeu le-a dat „pâine din cer”, deoarece poporul nu putea să obţină o hrană normală, obișnuită, din cauza condițiilor vitrege ale pustietății. „Roua aceasta cădea peste ei dimineaţa, dar apoi ea se făcea hrană pentru cei ce o primeau. Fiindcă ceea ce se revărsa nu se prefăcea în picături de apă, cum se întâmplă de obicei cu rouă, ci în loc de picături de apă se revărsau un fel de boabe în formă de cristale, care în agricultură se cheamă coriandru, sau grăunţe de formă rotundă, al căror gust se aseamănă cu cel al mierii”, detaliază Sfântul Grigorie de Nyssa într-una dintre scrierile sale.

Astfel, revenind la subiectul nostru, aflând despre minunea care se petrecea an de an, dar și despre vindecările credincioșilor din acele părți, Împăratul bizantin Iustinian, sprijinitor al Bisericii și apărător al credinţei ortodoxe, a înălțat pe locul mormântului Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan o Biserică grandioasă, în semn de recunoștință pentru întreaga sa misiune și lucrare închinate Mântuitorului. Odată cu declinul orașului Efes și, mai cu seamă după atacurile repetate ale arabilor, Biserica a fost avariată, iar în anul 1330 a fost transformată în moschee. Din acea clipă, binecuvântata mană de pe mormântul Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan n-a mai apărut niciodată. Astăzi, pe baza cercetărilor și a descoperirilor arheologice, Biserica a fost restaurată în mică parte, iar în incinta ei pelerinii pot observa o machetă interesantă, la scară redusă, a Bisericii inițiale.

O altă astfel de minune se petrece și în orașul italian Bari, pe 9 mai, la o zi distanță de sărbătoarea închinată Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, când prăznuim mutarea în acest loc a Moaștelor Sfântului Nicolae. În urma procesiunii solemne organizată cu prilejul acestui moment aparte din istoria creștinismului, din tava aflată sub racla care adăpostește Moaștele Sfântului Nicolae se extrage acea „mană”, așa cum o numesc creștinii, un lichid incolor care izvorăşte din Moaștele Sfântului. Acesta se înmulțește cu apă, se pune în sticluțe mici și se oferă pelerinilor care ajung aici pe parcursul întregului an.

Astfel, în loc de concluzie, înțelegem că Moaștele nu sunt simple oase, așa cum le numesc unii, ci poartă în ele Harul Sfântului Duh care i-a călăuzit pe Sfinți pe întregul parcurs al vieții lor. Indiferent de părerile contradictorii ale unora sau altora, să le cinstim așa cum se cuvine, nădăjduind în mijlocirea și în purtarea de grijă a Sfinților.

Sursa: http://blog.bizanticons.ro/

Previous Post

Noi, preoții…

Next Post

O lume fără Dumnezeu, este un iad veșnic!

Related Posts
Total
0
Share