– Gheronda, văd că nu merg bine.
– Ai găsit pricina? Când am venit data trecută, am văzut că gândeai corect şi acţionai cu înţelepciune, şi pentru aceasta te ajuta şi Hristos. Nu cumva te-ai mândrit pentru asta şi atunci Hristos Şi-a retras Harul Său de la tine?
– Da, Gheronda, aşa este.
– Atunci când nu înţelegem că prin ajutorul lui Dumnezeu sporim şi ne mândrim crezând că reuşim de unii singuri, Dumnezeu Îşi ia Harul Său, ca să înţelegem că ale noastre sunt numai voinţa şi strădania; puterea şi roadele sunt de la Dumnezeu. De îndată ce recunoaştem că spoream pentru că ne ajuta Dumnezeu, ni se deschid ochii, ne smerim, plângem pentru căderea noastră, Se milostiveşte Dumnezeu de noi, ne dă din nou Harul Său şi astfel sporim.
– Gheronda, atunci când un om se mândreşte, dumnezeiescul Har îl părăseşte îndată?
– Fireşte! Crezi tu că au trebuit să treacă ore pentru ca Lucifer din Înger să devină diavol? În câteva secunde s-a petrecut totul. Puţin să primească omul gândul cum că este ceva, că îndată pleacă Harul lui Dumnezeu. Căci ce treabă are Harul lui Dumnezeu cu mândria? Dumnezeu este smerenie. Iar atunci când pleacă Harul lui Dumnezeu, vine diavolul şi-l ameţeşte pe om. După aceea înlăuntrul omului se face întuneric duhovnicesc. Cel mândru nu are Harul lui Dumnezeu, de aceea există primejdia să se prăbuşească – ferească Dumnezeu! – să cadă cu „cădere mare”. Unul ca acesta este despărţit de Dumnezeu, fiindcă mândria este un rău conductor; este un izolator care nu lasă Harul lui Dumnezeu să treacă şi ne desparte de Dumnezeu.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
