Mântuieşte-mă, Maica Domnului, mântuieşte-mă!

În bătrânul Sfânt Munte Athos găsim, pe lângă tezau­rul material, şi o mare bogăţie duhovnicească. Acest Munte, prin prezenţa Cuvioşilor Părinţi purtători de Duh, întine­reşte mereu ca străvechiul şi legendarul finic.

Dintr‑un astfel de „neam binecuvântat de Dumnezeu”[1] a fost şi stareţul Vichentie de la Schitul Sfânta Ana. Schitul acesta are cincizeci şi patru de colibe. În fie­care dintre ele vieţuiesc câte doi sau mai mulţi părinţi. Dar sunt şi câteva în care vieţuieşte numai câte un monah. O astfel de turturică plângătoare a fost şi un bătrânel, ce avea multă simplitate şi dragoste. A părăsit lumea şi a scăpat la limanul liniştit al mântuirii, la Schitul Sfânta Ana. Acesta, care era de neam împărătesc, s‑a dăruit cu totul nevoinţei monahale, care este maica sfinţirii. Se distingea prin dragos­tea sa către Hristos şi Maica Sa. Dorinţa sa era una singură: să sufere pentru Hristos aici în această viaţă scurtă şi să devină moştenitor al vieţii veşnice. Şi pentru că se vedea pe sine neputincios pentru o astfel de izbândă, de aceea zi şi noapte, oriunde se afla, se ruga cu voce tare Maicii Domnului, cerându‑i să‑i fie mijlocitoare către „Înduratul Dumnezeu”: „Mântuieşte‑mă, Maica Domnului, mântuieşte‑mă! Miluieşte‑mă!”, îl auzeau fraţii că strigă ca o „pasăre de noapte”. Strigătul său ţâşnea din adâncurile necercetate ale inimii sale cu înflăcărare şi cu durere, ca din pieptul unui leu rănit. Strigătul său îndurerat amintea de cuvintele înţelepte ale Sfântului Macarie: „Dacă sufletul nu suspină şi nu strigă către Dumnezeu, El nu‑i trimite aces­tuia pe Moise cel duhovnicesc, pe Izbăvitorul său din robia Egiptului. Dar mai întâi strigă şi suspină şi atunci primeşte începutul izbăvirii”.

Toate ostenelile, viaţa şi nevoinţele lui duhovniceşti erau îndreptate spre dobândirea unui loc în Rai, „în care este lumina cea adevărată, Împărăţia cea plină de lumină, cetele nesfârşite ale Îngerilor; acolo unde se află râul desfătă­rii veşnice, livezile nestricăciunii, izvoarele vieţii nesfâr­şite, râurile luminii dumnezeieşti; acolo unde se află toate bunătăţile, sfârşitul cel mai de pe urmă, dincolo de care se află un veşnic nimic, acolo unde Tatăl este închinat, Fiul este slăvit şi Duhul Sfânt este lăudat, o Dumnezeire în Treime” (Sfântul Andrei Criteanul).

Când întâlnea vreun frate pe drum, după salutul călugă­resc „binecuvântaţi”, îi punea întrebarea care îl fră­mânta mereu:

Ce spui, părinte, ne vom mântui?

Răspunsul pozitiv îl nemulţumea. Toată nevoinţa şi fră­mântarea lui erau pentru dobândirea mântuirii.

„Maica Domnului, mântuieşte‑mă!”, striga el suspi­nând, iar lacrimile îi curgeau şiroaie.

Să nu mă laşi, că mă pierd! Eu am venit aici de mic co­pil pentru dragostea Fiului tău. Mântuieşte‑mă, Maica Domnului, mântuieşte‑mă!”.

Până la moartea sa s‑a rugat astfel, repetând acelaşi tro­par din Vinerea Mare. Moartea lui a fost cuvioasă, pentru că întotdeauna se gândea şi înfăptuia în viaţa sa ceea ce sfătuieşte Sfânta Scriptură: „Pregăteşte‑ţi faptele pentru vre­mea ieşirii tale”.

Acum cerescul Ierusalim este Cetatea care îl are astăzi ca locuitor, căci pentru aceasta cu vrednicie şi‑a petrecut viaţa, sub ocrotirea Maicii Domnului, pe care în toată viaţa sa o chema în ajutor.

[1] Isaia 65, 23.

Extras din Patericul Maicii Domnului– Arhim. Teofilact Marinakis, Editura Evanghelismos

Total
72
Shares
Previous Post

Copiii și rugăciunea

Next Post

Dă puţin Celui de la care ai multul – Sfântul Grigorie Teologul (25 ianuarie)

Related Posts