„Fiul meu, inima mea este ca o grădină”. Aceasta o spunea adeseori monahilor și celor care îl iubeau mult. Și ți se părea un lucru ciudat să-ți spună aceste cuvinte omul care mergea cu atâta greutate și respira și mai greu. Și nu numai din comuniune adâncă cu Sfinții și cu energiile dumnezeiești spunea că are bucurie neîncetată în inima sa, ci și din dragostea ce-o avea față de natură, de animale, de păsări… Cei mai mulți copaci dinprejurul mănăstirii fuseseră sădiți de Stareț sau au răsărit singuri din semințele pe care el le arunca și le uda.
De aceea, de îndată ce s-au topit zăpezile lui Gerar și ale lui martie 1987, Starețul a făcut primele ieșiri de relaxare. Trebuia să meargă puțin pe jos pentru picioarele și inima sa, dar avea nevoie și de odihnă.
Prin fereastra chiliei sale vedea spre sud-est o părticică de natură, dar aceasta nu ajungea. De aceea a coborât scările și a intrat în Biserică, unde s-a închinat la Icoane. A ieșit prin poarta de miazăzi a mănăstirii, a luat-o la dreapta și a mers până la Bisericuța Sfântului Policarp, pe care o zidise în amintirea fericitului colonel Zois Policarp, pe care îl considera binefăcătorul său. De altfel, în toată perioada vieții lui de dinainte de a se face monah, dar și până a devenit duhovnicul harismatic renumit, protecție și ajutor n-a aflat decât de la soții Zois.
În partea de jos a Bisericuței curgea zgomotos râul care cobora din munte. Primăvara înaintase bine cu toate ale ei și totul pricinuia veselie ochilor. Pe măsură ce Starețul înainta pe cărare, i se dezvăluia toată măreția lui Dumnezeu. Alături pădurea de pini și brazi, mai jos în râu platani, precum și alți copaci ce ieșeau din ape. El însă mergea drept înainte, spre apus. A trecut de atelierul de fierărie de azi, a urcat apoi un suiș lin și a ajuns la apeductul mănăstirii, care aduce apă din bazinul vechi. Într-acolo era Raiul. Alături de apeduct era o cărare, acum acoperită cu iarbă. La dreapta și la stânga erau copaci mari și mici, mulți dintre ei plantați de el însuși cu mulți ani înainte.
Un fag uriaș făcea începutul, apoi chiparoși, cumari, ari, liofați, platani mici, dafini… și în jurul lor tot felul de plante își dădeau vlăstarele ca să înfrumusețeze locul.
Starețul înainta și duhul i se bucura. Inima i s-a deschis cu totul atunci când a văzut rândunelele. Concert în deplină armonie! Toate acestea l-au emoționat atât de mult încât, ridicându-și ochii spre platani, s-a lăsat cucerit de concert și fără să-și dea seama a strigat cu voce tare:
– Păsărelele mele iubite, și voi slavosloviți pe Dumnezeu, numai noi nu-L slăvim.
Înainte de jumătatea cărării ce ducea la bazinul de apă, s-a oprit să se odihnească. Parcursese două sute de metri și nu mai putea merge sărmanul, ci trebuia să se oprească. S-a așezat pe pragul apeductului și și-a pus capul pe genunchi. Slavoslovea împreună cu păsărelele, dar încet-încet lăsa lumea, natura și se aduna în sine, în inima sa. La puțini metri, înainte de pârâu, în partea stângă era un platan. Un platan uriaș care avea în partea de jos o scorbură mare. Starețul s-a apropiat de el, a privit înapoi, și nevăzând pe nimeni, s-a prins cu grijă de trunchi și a sărit înăuntru. S-a întors spre răsărit, a îngenunchiat și a început rugăciunea. Atunci au dispărut florile, copacii, păsărelele…
Și îndată a început să se roage la Cuvioșii David și Ioan, precum și la Sfânta Paraschiva. Se străduia să-i țină în inima sa prin paraclisele ce le știa pe de rost.
Timpul trecea și odată cu trecerea lui simțea înlăuntrul său o schimbare duhovnicească. Duhul Sfânt îi cuprindea ființa, iar Starețul pierdea încet-încet noțiunea timpului și a spațiului. Aceasta se întâmpla tot mai des, iar cele pe care le simțea deveneau de neexplicat.
Plimbarea aceasta o făcuse Starețul și în alte dăți și se oprise de multe ori să se roage în această scorbură. Acum însă, când avea acest aparat, monahii se nelinișteau când Starețul întârzia atât de mult. Atunci un frate ieșea să-l caute. Trecea pe cărare, ajungea la scorbură, trecea pe lângă bazinul de apă, îl striga, dar nu-l afla nicăieri. Și numai atunci când își termina rugăciunea obișnuită și ieșea din starea harismatică, Starețul apărea, neștiind nimeni de unde, înaintea monahului sau mireanului uimit, care ieșise să-l caute.
Plimbarea se termina la bazinul de apă. După scorbură era pârâul, care aici se îngusta. În el erau două pietre mari pe care Starețul pășea și trecea de cealaltă parte. Aici pădurea era din castani, brazi, platani, pini, dafini… toți laolaltă. Monahii de mai înainte făcuseră în partea stângă un bazin mare, în care adunau apa pentru grădinile și animalele mănăstirii.
În ultimii săi ani, plimbarea aceasta însemna pentru Stareț singura lui desfătare, singura lui “distracție”. Iar din când în când Dumnezeu îi hărăzea vedenii și descoperiri nespuse în săraca scorbură a platanului. Dar nu putea ieși adesea la plimbarea aceasta paradisiacă. Uneori din pricina iernii și a bolilor, iar alteori din pricina nesfârșitelor spovedanii. Și spunea cu durere:
– Ah, părinților, am zece zile de când n-am ieșit puțin afară.
Ca să dea curaj monahilor care lucrau mai multe ceasuri la grădină sau în altă parte, le spunea că-i invidiază deoarece se află în mijlocul naturii. Dar îi sfătuia să aibă în minte Rugăciunea lui Iisus.
Când nu avea pe nimeni la mărturisire Starețul ieșea și încet-încet mergea până acolo unde lucrau monahii. Și aceasta a făcut-o până în ultima lună a vieții sale. Trecea pe la grădină, pe la păsări, pe la atelierul de fierărie, pe la bucătărie… Cobora în grădină și se făcea că sapă în jurul vreunei legume:
– Ah, părinților, sfințiile voastre lucrați și Dumnezeu vă va răsplăti. Eu însă mănânc pâinea degeaba… Ah, Iacove netrebnicule!
Iar dacă vedea pe vreun monah foarte obosit, îl lua deoparte, chipurile să-i spună ceva:
– Vino, dragul meu, să-ți spun ceva.
Îi spunea câteva lucruri și când vedea că s-a odihnit zicea:
– Ei, fiule, acestea sunt numai vorbe goale. Hai să te las, să nu te fac să pierzi vremea…
De la vreo fereastră Starețul putea fi văzut mergând mai departe și trecând neobservat pe lângă muncitori, după care se oprea puțin și-i binecuvânta, apoi își continua drumul.
Câteodată cobora încet-încet la râul din partea nordică a mănăstirii. Și acolo este un râu, desigur mai mare, cu mai multă apă și pădure de-a lungul lui. Însă pe aici trece drumul spre mănăstire și spre Drimona, satul din apropiere, și de aceea în locul acesta nu poți simți desăvârșita singurătate ca să te rogi.
Extras din cartea Cuviosul Iacov Tsalikis – Editura Evanghelismos.
