Mărturii din Epistolele Sfinţilor Apostoli

În Epistolele Apostolului Pavel nu se vede nici o urmă de primat al lui Petru. În ele, prin harul dumnezeiesc şi prin puterea cuvântului, sunt dezvoltate toate adevărurile credinţei descoperite şi dumnezeieşti a creştinismului, însă nicăieri nu se face vreo aluzie la primatul lui Petru. Pavel vorbeşte adesea în acestea despre unitatea Bisericii, despre legătura ei lăuntrică, despre Capul Bisericii, despre ierarhia Bisericii, însă niciodată nu-l menţionează pe Petru drept legătura cuprinzătoare a unităţii Bisericii.

Dar nu numai că nu-l menţionează, dar îi şi mustră pe corinteni ca fiind trupeşti pentru că se deosebesc pe ei în ucenici ai lui Pavel, ai lui Apollo, ai lui Chefa (Petru), zicându-le: „Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fosta-ţi botezaţi în numele lui Pavel?” (1 Corinteni 1, 13) şi învăţându-i că piatra de temelie a Bisericii şi centrul unităţii ei este Iisus Hristos Cel răstignit pentru noi, Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare pentru ca, precum este scris, „cel ce se laudă, în Domnul să se laude”; şi adaugă: „Dar ce este Apollo? Şi ce este Pavel? Slujitori ai lui Dumnezeu prin care aţi crezut voi…”. Aşadar, îl consideră şi pe Petru un slujitor al lui Dumnezeu şi nimic mai mult, un semănător în Biserica lui Dumnezeu, dar Dumnezeu zideşte; căci fiecare zideşte după harul care i-a fost dat; căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos (1 Corinteni 3, 11).

În Epistola către Efeseni, Pavel scrie că Biserica se zideşte „pe temelia Apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos, întru care orice zidire împreună-alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duhul” (Efeseni 2, 20-22), cuvinte care indică limpede în ce anume stă unitatea. De asemenea, în Epistolele soborniceşti ale lui Petru, Iacob şi Ioan, nicăieri nu se vede că s-ar fi instituit primatul lui Petru sau hegemonia acestuia în Biserică ca legătură unificatoare a Bisericilor. Dimpotrivă, legătura unificatoare este considerată a fi dragostea şi adevărul, care susţin părtăşia Bisericilor cu Tatăl şi cu Fiul.

Mărturii din scrierile Dascălilor şi Părinţilor Apostolici despre legătura de unitate a Bisericilor

În scrierile Părinţilor Apostolici nu se întâlneşte nimic referitor la primatul şi hegemonia lui Petru ca legătură de unitate a Bisericii. Privitor la unitatea Bisericii, Părinţii aceştia erau pătrunşi de acelaşi duh al Noului Testament. În Epistola lui Varnava se vorbeşte despre relaţia Bisericilor din tot locul cu Mântuitorul Hristos, care este piatra de temelie al aşezământului mântuirii (capitolul 6). Creştinii sunt fii ai dragostei, care-i leagă întreolaltă şi de Hristos, şi fii ai păcii. Legea Domnului nu cunoaşte nici un jug al silirii, ci este lege a libertăţii, fapt pentru care nu are cunoştinţă de necesitatea recunoaşterii stăpânirii lui Petru în Biserică ca mijloc de păstrare a unităţii cu Domnul. Legea Domnului este lege a libertăţii şi nu a robiei, şi nu se supune jugului silirii.

În Epistolele lui Clement al Romei Către Corinteni, în care se găsesc multe învăţături referitoare la ordinea bisericească, la pace şi la ierarhia în Biserică, nu se relatează nimic despre hegemonia lui Petru în Biserică şi despre succesiunea care i-ar fi fost lăsată lui moştenire şi despre necesitatea de i se supune lui în vederea păstrării unirii cu Mântuitorul. Dimpotrivă chiar, Sfântul Clement spune: „Sau nu avem un Dumnezeu şi un Hristos? Şi un Duh al harului, care se revarsă peste noi? Şi o chemare în Hristos? Pentru ce tragem şi rupem mădularele lui Hristos şi ne răzvrătim faţă de trupul însuşi, şi ajungem la o aşa sminteală, încât uităm de noi că suntem mădulare unul altuia?…” Credem că Sfântul Părinte ar fi vorbit şi despre hegemonia lui Petru în Biserică dacă i-ar fi recunoscut-o ca atare.

În Epistola către Efeseni a Sfântului Ignatie citim: „Ca unii ce sunteţi pietre ale bisericii (templului) Tatălui, pregătite spre zidirea lui Durnnezeu-Tatăl, aduse la înălţime prin scripetele lui Iisus Hristos, care este crucea, drept funie folosindu-vă de Duhul Sfânt; iar credinţa voastră este călăuza voastră spre înălţime, iar dragostea – calea ducând sus, la Dumnezeu. Fiţi, dar, toţi şi împreună-călători, purtători-de-Dumnezeu şi temple ale Lui, purtători-de-Hristos, purtători-de-sfinţenie…” [Ignatie Teoforul, Către Efeseni IX]. După Sfântul Ignatie, principiul unităţii este Însuşi Dumnezeu. Iisus Hristos este viaţa noastră neştirbită şi voinţă a Tatălui, precum şi episcopii cei aşezaţi la marginile lumii sunt aşezaţi în voinţa lui Iisus Hristos; aşadar după voinţa lui Hristos au fost aşezaţi episcopii la margini, iar nu după cea a lui Petru. Așadar, de ce succesorii acestora trebuie numiţi după voinţa succesorului lui Petru? Ignatie îi laudă pe preoţii efesenilor pentru că se acordă cu episcopul precum corzile chitarei; de aceea, într-un gând şi în acordul dragostei este cântat Iisus Hristos. Este de folos a fi în unitate fără prihană, pentru a fi toţi totdeauna părtaşi lui Dumnezeu. Biserica este în Iisus Hristos şi Hristos în Tatăl pentru ca toate să fie în conglăsuire, în unire. Ignatie găseşte unitatea Bisericii în identitatea credinţei, în dragostea reciprocă, în
acordul voinţei.

În Epistola sa Către episcopul Policarp al Smirnei, Sfântul Ignatie scrie următoarele despre unire: „Poartă de grijă de unire, decât care nimic nu este mai bun; poartă-i pe toţi, cum şi Domnul te poartă pe tine; bolile tuturor poartă-le ca un atlet desăvârşit” (capitolul 1). Din Epistola către Efeseni a lui Ignatie înţelegem foarte bine care este unirea pe care Sfântul Părinte îl sfătuieşte pe Policarp s-o caute: unirea cu Dumnezeu şi nu cea cu succesorii lui Petru, unire care nu reiese de nicăieri.

În Epistola către Magnezieni, Sfântul Ignatie, lăudând unitatea Bisericii, scrie: „cânt Bisericile de care mă mândresc găsindu-le în unitatea trupului şi a Duhului lui Iisus Hristos”. Domnul este cel dintâi şi adevăratul episcop şi singurul arhiereu după fire, încât unirea cea adevărată este aceea cu cel dintâi şi singurul arhiereu după fire – Hristos; cei care au această unire, nu au nevoie de o alta pentru mântuire.

De asemenea, în Epistola sa către Tralieni, Sfântul Părinte nu scrie nimic despre stăpânirea lui Petru. Iar scriind Epistola către Romani, nu se adresează episcopului Romei, ci Bisericii, rugându-se ca în episcopia acesteia să stăpânească numai Hristos. În scrierea Păstorul a Sfântului Părinte Herma [Scrierea Păstorul a lui Herma se păstrează doar în latineşte; vezi ed. O. Gebhardt – A. Hamack, 1877] Biserica este comparată cu o zidire mare, un turn înalt, ale cărui temelii stau pe numele cel atotputernic al lui Iisus Hristos, fiind păzită de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, astfel încât întregul turn pare a fi alcătuit dintr-o singură piatră [Păstorul, Visiones I, 2, 3]. Iar în Parabolele lui (Similitudines), în care se vorbeşte despre disciplina bisericească, se repetă faptul că turnul este Biserica, iar poarta care duce la el este Fiul lui Dumnezeu, singura poartă prin care este posibilă intrarea către Dumnezeu. „Cei ce cred în Dumnezeu, au primit Duhul Sfânt prin Fiul Său; iată, este un Duh şi un trup”. Nici în această scriere nu se vorbeşte despre episcopul Romei ca reprezentant al lui Hristos şi legătură a unităţii Bisericii Lui. De asemenea, în epistola sa către Diognet el consideră pe Cuvântul drept centru unificator al Bisericii, prin care Biserica se îmbogăţeşte şi harul dumnezeiesc se revarsă din belşug asupra plinătăţii credincioşilor ei (capitolul 7 și 11). Aceasta este opinia Părinţilor Apostolici despre factorul central al unităţii Bisericilor, opinie conformă cu duhul Sfintei Scripturi.

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.

Total
5
Shares
Previous Post

Despre durere

Next Post

Primii pași in căutarea lui Dumnezeu

Related Posts