– Gheronda, ce pregătire trebuie să facem pentru rugăciune?
– Asemănătoare cu cea pe care o facem pentru Dumnezeiasca Împărtășire. Acolo avem Dumnezeiasca Părtășie, aici dumnezeiasca împreună-vorbire. Când ne împărtășim, Îl primim înlăuntrul nostru pe Hristos și vine dumnezeiescul Har. Prin rugăciune avem o continuă comunicare cu Hristos și primim, în alt chip, dumnezeiescul Har. Iar aceasta nu este puţin lucru. Atunci ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, acum comunicăm cu Dumnezeu. Așadar, așa cum pentru Dumnezeiasca Împărtășire se impune să ne spovedim la duhovnic, tot astfel și pentru rugăciune, care este dumnezeiasca împreună-vorbire, trebuie să facem o smerită spovedanie înaintea lui Hristos. Să spui: „Hristoase al meu, sunt într-un hal fără de hal, sunt așa, sunt pe dincolo… Nu merită să Te ocupi de mine, dar, Te rog, ajută-mă!”. În felul acesta vine dumnezeiescul Har și apoi începe dumnezeiasca împreună-vorbire.
Dacă omul nu se pocăiește și nu se mărturisește cu smerenie înaintea lui Dumnezeu, rămâne nepricopsit. Iar acest fapt devine zid care împiedică comunicarea lui cu Dumnezeu. Poarta rămâne închisă și sufletul nu află odihnă. În timp ce, dacă va spune „am greșit, Dumnezeul meu”, se dărâmă zidul sau, mai bine zis, Dumnezeu deschide ușa și omul primește harul dumnezeieștii împreună-vorbiri.
– Gheronda, am citit în Scara că atunci când vrem să ne rugăm trebuie să ne îmbrăcăm cu îmbrăcămintea care se potrivește să o poarte cineva atunci când va vrea să se înfăţișeze înaintea împăratului[1]. Care este această îmbrăcăminte?
– Să te zdrobești pe sineţi înaintea lui Dumnezeu și să ceri iertare cu smerenie pentru greșelile tale. Să spui: „Am greșit, Dumnezeul meu, sunt nerecunoscătoare. Te-am mâhnit. Iartă-mă!”. Dar să o spui cu zdrobire lăuntrică, nu numai la suprafaţă. Aceasta este îmbrăcămintea care se potrivește să o porţi atunci când vorbești cu Dumnezeu. Dacă nu merge înainte această mărturisire este ca și cum I-ai spune lui Dumnezeu: „Ce faci? Ce mai este nou?”. Dacă trebuie să-i cerem iertare omului căruia i-am greșit, cu atât mai mult trebuie să-I cerem iertare lui Dumnezeu pentru greșalele noastre zilnice!
– Adică în fiecare zi să ne gândim ce greșale am făcut?
– Da. Să ceri iertare lui Dumnezeu pentru greșalele pe care le-ai făcut ziua, apoi să te gândești la păcătoșenia ta în general. În felul acesta te smerești. Apoi începi cu cererile pe care le ai. Eu încep rugăciunea cu: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”[2]. O spun de câteva ori în șoaptă și apoi continui cu „Doamne Iisuse”. Mai demult L-am tot rugat pe Dumnezeu să mă înveţe să mă rog. Și iată că am văzut în vedenie un copil de șaptesprezece ani rugându-se. O, m-a topit! Felul în care plângea și se ruga m-a cutremurat. A început cu mărturisirea: „Sunt nerecunoscător, neîndreptat…”. Apoi spunea: „Dumnezeul meu, așa cum sunt acum, în această stare, cum mă voi putea îndrepta dacă nu mă vei ajuta Tu?”, după care începea cererile.
– Gheronda, de multe ori, în vremea rugăciunii, mă apasă amintirea păcatelor mele și nu-mi pot aduna mintea.
– Am spus să ne cercetăm pe noi înșine și să ne mărturisim păcatele noastre înainte de a începe rugăciunea, iar nu în vremea rugăciunii. Aceasta nu este autocritică, ci convorbire cu tangalachi[3]. Înainte de rugăciune ne gândim ce nu merge bine cu noi înșine, ne îndreptăm mintea în acea direcţie, reglăm înălţătorul și apoi… foc!
[1] Vezi Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 28, paragr. 3.
[2] Luca 18, 13.
[3] Denumire caracteristică pe care Stareţul o folosea atunci când se referea la diavolul.
Extras din Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, editura Evanghelismos.
