Pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32) este, în esență, o descoperire a inimii părintești a lui Dumnezeu, mai mult decât o poveste despre căderile și ridicările omului. Deși protagoniștii sunt cei doi fii, adevăratul centru al pildei rămâne Tatăl cel iubitor, Care nu judecă după măsura dreptății omenești, ci după prisosința milei și a iubirii.
Pentru a înțelege mai bine semnificațiile ascunse ale parabolei, trebuie mai întâi să privim acest act prin ochii unui evreu din vremea Mântuitorului. Fiul cel mai tânăr cere să i se împartă averea, deși tatăl său era încă în viață. O astfel de cerere era nu doar lipsită de respect, ci aproape o blasfemie, pentru că echivala cu a-i spune tatălui său: „Pentru mine ești ca și mort!”. În tradiția iudaică, moștenirea se împărțea doar după moartea tatălui, iar fiul cel mai mare primea o parte dublă față de ceilalți (Deuteronom 21:17). Această regulă implică un detaliu important: chiar dacă fiul cel mic și-a luat partea și a plecat, fiul cel mare avea deja mai mult decât el. Și totuși, la final, tocmai acesta va fi cel nemulțumit, incapabil să guste din bucuria întoarcerii fratelui său.
În textul original grecesc, fiul risipitor este numit asotos (ἄσωτος), un cuvânt care provine din a-sōtēria, adică „fără mântuire”, „în chip nemântuitor”. Viața lui destrăbălată nu înseamnă doar cheltuială nechibzuită, ci o existență ruptă de orice nădejde. Mai mult, el nu doar că își cere averea, ci „ousia”-sa (οὐσία), cuvânt care înseamnă și „ființă”. Ca și cum ar fi vrut să-și revendice viața și existența de la tatăl său, fără să înțeleagă că tot ce este și are vine de la el.
Plecat departe, fiul își risipește averea și ajunge să păzească porcii, ceea ce pentru un evreu era cea mai mare dintre umilințe. Căzut atât de jos, și-ar fi dorit măcar să se sature din roșcovele lor, dar nimeni nu i le dădea. Prăbușirea lui este totală: nimeni nu-l mai privește ca pe un om. Aici, în această nimicire de sine, își „vine în fire” și începe să-și facă un plan: să se întoarcă la tatăl său și să-i propună să fie primit ca un slujitor. Încă nu înțelege că iubirea tatălui nu funcționează după logica negocierii.
Această înstrăinare poate fi pusă în oglindă cu văduva săracă din Templu, care și-a aruncat în vistieria Domnului bios-ul (βίος), adică „toată averea-viața sa” (Marcu 12:44). Ea a dăruit totul lui Dumnezeu și a primit viață veșnică; fiul risipitor și-a cheltuit viața-ființa în păcat și a ajuns aproape de moarte.
Dar tatăl său îl vede „de departe” și aleargă înaintea lui. În Orientul antic, un om în vârstă, respectabil, nu alerga niciodată în public; ca să o facă, trebuia să-și ridice haina, ceea ce era un gest de rușine. Dar Tatăl nu se rușinează să se umilească pentru a-și îmbrățișa fiul. Mai mult, prin acest gest, el îl protejează de comunitatea care, potrivit Legii, ar fi avut dreptul să-l ucidă ca pe un fiu neascultător (Deuteronom 21:18-21). Îmbrățișându-l, tatăl îl pune sub ocrotirea sa, arătând tuturor că fiul a fost reprimit.
Iar modul în care iartă este copleșitor. Nu-i cere fiului explicații, nu-i reamintește greșelile, nu-l umilește. De câte ori nu facem noi tocmai opusul? Când cineva își face curaj să vină să ne ceară iertare, ținem să-l mai dojenim puțin, să-i reamintim cât de tare ne-a rănit, să-l facem să simtă greutatea greșelii. Tatăl din pildă, însă, nici măcar nu-l lasă pe fiu să-și termine planul de „negociere”: îl întrerupe, îl îmbrățișează și poruncește să i se dea inel, haină și încălțăminte, semne ale statutului de fiu. El nu vrea un slujitor, ci un copil regăsit.
Bucuria tatălui nu este individuală, ci comunitară: junghierea vițelului cel gras, ospățul, toți cei din casă chemați la veselie – toate arată că întoarcerea unui om la Dumnezeu este o sărbătoare pentru întreaga Biserică. Până și Îngerii se bucură „pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15:10).
Și totuși, în acest tablou al milei divine, cineva rămâne în afara bucuriei: fiul cel mare. Deși a rămas mereu alături de tatăl său, nu și-a înțeles cu adevărat menirea. El nu se bucură că fratele său a fost primit, ci se simte nedreptățit. Nu-l numește „fratele meu”, ci „acest fiu al tău”, înstrăinându-se singur de familie. Tatăl trebuie să-i amintească: „fratele tău a fost mort și a înviat”. În această înstrăinare vedem o altă pierdere, mai subtilă: deși fizic lângă tată, fiul cel mare nu înțelesese că „toate ale mele sunt ale tale” (Luca 15:31). El rămăsese într-o mentalitate de slugă, deși fusese chemat la o viață de fiu.
Aici am putea duce o paralelă și cu dreptul Iov sau chiar cu Sfântul Pavel, care ne-ar putea fi foarte grăitoare: și ei au fost nevoiți să treacă prin încercări pentru a-L înțelege cu adevărat pe Dumnezeu. Iov, deși drept, abia după suferință ajunge să mărturisească: „Din auzite Te știam, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (Iov 42:5). Sfântul Pavel, înainte de convertire, trăia cu convingerea că slujește lui Dumnezeu, dar de fapt nu Îl cunoștea. La fel și fiul cel mare: el rămâne în casă, dar nu înțelege că nu ascultarea exterioară, ci dragostea filială este cea care îl face moștenitor al Tatălui. Însă, se pare că ar trebui totuși să pierdem ceva ca să înțelegem acest lucru: βίος – ουσία noastră, pe „Isaac al nostru”, ca să-l putem primi înapoi transfigurat – «ale Tale, dintru ale Tale»…
Aceasta este, în final, cheia parabolei: Dumnezeu nu caută slugi, ci fii. Iar fiu este cel care ajunge să-și vadă Tatăl așa cum este: plin de iubire și milostivire, văzându-se Una (prin har) cu El.
La sfârșitul pildei, nu știm dacă fiul cel mare a intrat în casă sau nu. Rămâne o taină deschisă, o chemare pentru fiecare dintre noi: vom rămâne în afara sărbătorii, judecând și împărțind dreptatea după mintea noastră? Sau vom intra în casa Tatălui, împărtășindu-ne din mila Lui nesfârșită?
Monahul Damaschin Aghioritul
Sursa: www.teologie.net.
