În Biserica în care slujesc, în Sfântul Altar ne sunt de ajutor câţiva copii de ispravă, de diferite vârste. Îmbrăcaţi în stihar, arată asemenea îngerilor zugrăviţi pe pereţii locaşului de cult în scenele Liturghiei cosmice. Copiii intră în Sfânta Sfintelor înainte de a merge la şcoală şi rămân acolo câţiva ani buni, până la liceu, când se retrag spre strană, lăsând locul altor şi altor generaţii. Sunt ipodiaconi fără hirotesie şi se acomodează cu atmosfera de rugăciune, purtători de lumină, contribuind la buna rânduială a slujbelor.
Era una dintre primele Sfinte Liturghii la care participam în acel locaş, când preotul care proscomidea ne-a chemat pe rând să ne aşternem numele din pomelnicul inimii pentru a fi amintite pe răbojul miridelor scobite pentru fiecare în parte, vii şi apoi adormiţi. În urma mea, un copil dintre cei mai mari, elev conştiincios cu o conduită remarcabilă. Când preotul i-a cerut să-şi pomenească părinţii, le-a rostit numele cu siguranţă. La bunici, însă, s-a oprit asupra apelativelor cu care a fost obişnuit dintotdeauna. Că erau Bunul, Buna, Buni, Maia sau alte diminutive e mai puţin important. Cert este că, deşi le poartă în permanenţă chipul şi amintirea în suflet, bucurându-se de prezenţa lor aproape zilnic, nu avea cunoştinţa şi conştiinţa numelui lor şi nu i-a putut pomeni ca la carte. Nu a fost mustrat de sacerdot, dar a fost îndrumat să le memoreze numele, pentru a le rosti în rugăciune. A fost un caz fericit, pentru că acel copil a putut merge acasă şi i-a întrebat pe bunici cum îi cheamă. Sunt sigur că lecţia din firida Proscomidiarului a fost de bun augur şi din acea zi pomelnicul de suflet i s-a îmbogăţit. Cât despre cei adormiţi, vorba dictonului latin, nimic, pentru că nu-i cunoştea.
Când vine vorba de copii, avem tendinţa de a-i familiariza exclusiv cu prezenţa celor dragi, iar formulele exagerate de adresare prin diminutive şi alintări sunt doar un aspect. Din păcate, nu ştim când este momentul potrivit să-i „emancipăm” de aceste expresii. Figurile bonome ale bunicilor sunt primele care dispar prin rânduiala firii. Când se întâmplă trecerea unuia dintre ei în Ţara de peste veac apare prima piatră de poticneală: cum le explici unde se duc, de ce nu se mai întorc şi cum mai pot rămâne printre noi? Inspiraţia acestei discuţii fundamentale va sta la baza conduitei lor în legătură cu înaintaşii. Dacă sunt familiarizaţi cu străbunii răposaţi, cu numele lor şi chiar cu locul în care îşi dorm somnul de veci, vor putea perpetua cel mai important act de identitate al unei familii creştine: pomelnicul.
Faceţi un exerciţiu simplu de imaginaţie şi constataţi cât de mult se subţiază pomelnicul familiei de la o generaţie la alta. Bunicii mei cunoşteau nominal mai mult de patru generaţii dinaintea lor, şi erau familii numeroase. Le primiseră în dar de la părinţi şi le păstrau ca pe o preţioasă ladă de zestre înscrisă în minte şi în inimă. În generaţia părinţilor mei sunt puţini cei care nu-şi cunosc măcar străbunicii şi locul fiecăruia de îngropăciune. După ei, însă, a apărut această cezură în ceea ce priveşte înaintaşii. Risipirea în cele mai diverse locuri din ţară sau pe meridianele lumii a dus la o dezrădăcinare de neam şi de tradiţii. Când intru în cimitirul aşternut ca o mantie în jurul bisericii din satul străbunilor mei, am un itinerar bine stabilit. Acolo îşi dorm somnul de veci strămoşii pe linie maternă, atât ai mei, cât şi ai soţiei mele. Recunosc cu bucurie că pomelnicul ei este mai cuprinzător decât al meu, care se opreşte la şirul străbunicilor. Şi pelerinajul îi este mai generos de la o cruce la alta, asta datorită faptului că a fost crescută în aşezarea din Munţii Buzăului de o străbunică ce i-a insuflat dorul pentru înaintaşi manifestat prin gesturi văzute spre veşnică pomenire. Pomelnicul este firul roşu ce ne leagă de cei de ieri, care mor cu adevărat numai atunci când se pierd în uitarea noastră.
Evanghelia duminicii ce urmează ne oferă un exemplu în acest sens. Episodul vindecării orbului din Ierihon este unul dintre puţinele cazuri în care ne este prezentat nominal cel ce se bucură de minunea Fiului lui Dumnezeu. Toţi cei trei evanghelişti sinoptici îl relatează, însă doar Sfântul Marcu îl numeşte: „Bartimeu orbul, fiul lui Timeu” (Marcu 10, 46). Cerându-I milostenia de la marginea drumului, Bartimeu I se adresează pe nume: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”. Dialogul Mântuitorului cu orbul se păstrează şi se propovăduieşte în Biserică de două milenii. De ce n-am învăţa din pilda aceasta să-i pomenim pe părinţii părinţilor noştri, în veac?
Diac. Alexandru Briciu
Sursa: http://ziarullumina.ro
