Fericiţii Părinţi aveau pururea înaintea ochilor moartea şi trăiau ca nişte străini şi ca nişte călători. Înlăuntrul sufletului lor era o altă lume, iar mintea lor slăvea neîncetat pe Dumnezeu.
Privegheau şi erau cu luare‑aminte ca să nu lase vulpile, adică demonii, să se apropie de ei. Îi alungau din clipa când îi vedeau departe, luptându‑se bărbăteşte cu ei şi nu se lăsau biruiţi de atacurile lor. De îndată ce vedeau atacul, se împotriveau şi alergau la Domnul strigând: „Doamne, mântuieşte‑ne, că pierim!”[1]. Şi Dumnezeu auzea rugăciunea lor fierbinte, întindea mâna Sa şi se aşternea o pace adâncă peste marea sufletului lor.
Tot astfel Dumnezeu îi alungă şi de la noi pe demoni, iar noi aflăm linişte.
Câte mulţumiri suntem datori să‑I aducem lui Dumnezeu pentru că ne izbăveşte de furia demonilor! Fără ajutorul Său, cui i‑ar fi cu putinţă să scape de demoni, de lupii cei vărsători de sânge, care caută să ne sfâşie?
Cel care cere ajutorul lui Iisus Hristos respinge atacul şi scapă de gândurile rele şi de vicleşugurile dibace ale satanei. Pentru că un gând viclean naşte alt gând viclean.
Tot astfel şi o rugăciune naşte altă rugăciune. Mintea, astfel întărită de rugăciunea neîncetată şi stăruitoare, prinde puteri şi ţâşneşte cu bucurie spre cele cereşti, făcându‑se toată o flacără şi o privelişte străină. Când sufletul se îndeletniceşte cu Rugăciunea lui Iisus, atunci zdrobeşte cu uşurinţă capul şarpelui, adică al gândului rău, pe care îl seamănă satana în mintea noastră.
Meşteşugul meşteşugurilor, suflete al meu, este ca, de îndată ce pătrunde înlăuntrul nostru gândul viclean, să‑l alungăm, să ne întoarcem iute şi s‑o apucăm pe alt drum.
Să nu ne mai gândim la imaginea ruşinoasă care a venit în închipuirea noastră, să nu o mai ţinem în minte, îndulcindu‑ne cu deasa amintire a acelui chip.
Când amintirea unui chip ne vine în minte, îndată să o alungăm, pentru că ne va înfierbânta trupul, iar aprinderea lui nu se stinge uşor.
Să vedem de departe primejdia şi să ne luăm toate măsurile, ca să fim păziţi de gândurile ruşinoase. Aşa făceau toţi Sfinţii Părinţi şi scăpau de păcat prin trezvia inimii şi prin rugăciunea neîncetată.
Trebuie ca toate simţurile să stea de pază şi să privegheze din toate părţile, ca să nu intre hoţii înăuntru şi să ne biruiască.
Gândurile care ne vin în minte sunt de la demoni şi de aceea nu trebuie să le primim deloc.
De îndată ce bat la uşa sufletului nostru, să le alungăm şi să‑i lăsăm pe aceşti ticăloşi să latre afară. Sunt furioşi pentru că şi‑au pierdut locul din Ceruri şi nu au pe cine să‑şi verse necazul. Văd că o să le răpim locul din Ceruri şi de aceea caută să ne sfâşie ca nişte câini turbaţi.
Însă atunci când priveghem şi suntem cu luare‑aminte la inima noastră prin rugăciune neîncetată, nu pot să ne mai facă nimic, pentru că Harul lui Dumnezeu ne acoperă şi ne dăruieşte biruinţa în războiul împotriva demonilor.
[1] Matei 7, 25.
Extras din Părintele Matei de la Karakalu – Un lucrător tăcut al virtuții – Editura Evanghelismos.
