Doamne, luminează-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt ca toţi să înţelegem iubirea Ta.
Prin tâlharul de pe cruce şi prin fiul cel risipitor Domnul ne-a arătat cum vine El cu iubire în întâmpinarea păcătosului care se căieşte. Se spune că „Tatăl l-a văzut de departe şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” [Lc 15, 20], nu i-a făcut niciun reproş, ci a junghiat viţelul cel gras şi a poruncit ca toţi să se veselească. Aşa este mila şi iubirea lui Dumnezeu. Dar omului păcătos Domnul îi pare neînduplecat, pentru că nu este har în sufletul lui.
Un frate sub ascultare de la noi, de la Athos, din mănăstirea rusească Sfântul Panteleimon, obişnuia să se roage neîncetat lui Dumnezeu să-i dea iertarea păcatelor lui. A început să cugete la Împărăţia Cerurilor şi gândea:
„Dacă-L voi ruga pe Dumnezeu din inimă să-mi ierte păcatele, mă voi mântui poate, dar dacă în Rai nu voi afla părinţii şi rudele mele, mă voi mâhni pentru ei, fiindcă îi iubesc. Ce fel de Rai va fi însă pentru mine acesta, dacă acolo mă voi întrista pentru rudeniile mele ce se vor duce poate în iad?”
Acest frate păcătos gândea despre Împărăţia Cerurilor:
„Aşa cum pe pământ niciun praznic nu este vesel dacă nu sunt de faţă rudele şi cei apropiaţi, tot aşa şi în Rai voi fi întristat dacă nu voi vedea acolo rudeniile pe care le iubesc”.
Aşa a gândit el timp de aproape şase luni. Şi într-o zi, în timpul Vecerniei, fratele şi-a ridicat privirea asupra Icoanei Mântuitorului şi a făcut această scurtă rugăciune de cinci cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul”- şi vede Icoana făcându-se Mântuitorul viu, şi sufletul şi trupul fratelui s-au umplut de o dulceaţă negrăită, şi sufletul lui a cunoscut prin Duhul Sfânt pe Domnul nostru Iisus Hristos şi a înţeles că Domnul e milostiv, frumos şi negrăit de blând şi sufletul a înţeles că iubirea lui Dumnezeu face ca omul să nu-şi mai poată aduce aminte de nimeni, şi din acea clipă sufletul lui arde de iubire pentru Domnul.
Slavă, Doamne, milostivirii Tale! Tu ai dat sufletului să cunoască cât de mult iubeşti zidirea Ta şi sufletul cunoaşte pe Stăpânul şi Făcătorul său.
Domnul a dat sufletului omului o cunoaştere îndeajunsă a Lui şi sufletul s-a îndrăgostit de Făcătorul lui şi se bucură foarte. „Milostiv este Domnul nostru”. Şi la acest cuvânt orice gând încetează.
Sufletul este copleşit de Stăpânul. El îi dă odihna şi, prin Dumnezeu (rămânând în El), sufletul uită pământul şi iubeşte numai pe Domnul şi nu-şi află odihna în nimic decât numai în Ziditorul lui, dar din când în când varsă lacrimi fierbinţi: „De ce am întristat pe Dumnezeul Cel atât de milostiv?”
Extras din Între iadul deznadejdii și iadul smereniei– Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Deisis, 2001.
