Întrebat odată despre când va veni sfârșitul lumii, Cuviosul Dionisie de la Colciu a răspuns: „Când s-a înmulți știința, când s-a înmulți mintea omului, atuncea să știi că o să fie sfârșitul”. Dar este oare știința un rău și mintea omului o armă, chiar letală, încât să declanșeze sfârșitul? Sau „înmulțirea minții” este mai rea decât armele letale? Nu Dumnezeu a sădit pomul cunoașterii în Rai, iar mintea nu i-a fost hărăzită omului ca instrument de cunoaștere? E drept că omul s-a precipitat, sărind peste etape, să guste din roade înainte de a-i fi dăruite de Însuși Dumnezeu, luându-și-le singur din mâna ispititorului, care le-a deturnat sensul și menirea.
Numai Βunul Dumnezeu știe dacă suntem aproape de sfârșit sau nu, cert este că trăim vremuri cu un exces de minte și o inflație de intelectuali. Lumea noastră este sufocată de inteligențe și inundată de informații, dar săracă în cunoaștere autentică și lipsită de discernământ. Trăim astăzi în ceea ce Peter Drucker anunța cu emfază a fi „societatea cunoașterii” (knowledge society), edificată de „muncitorii cunoașterii” (knowledge workers), dar, pe zi ce trece, ne înecăm mai adânc în mlaștina confuziei. Nu doar că nu mai știm să răspundem la întrebări despre cine suntem și încotro ne îndreptăm, dar nici măcar nu ni le mai punem.
Înțelepciunea poporului nostru ne avertizează însă de secole asupra pericolului unui exces al minții: „Unde-i minte multă, e și prostie multă” ‒ sau, într-o versiune mai îngăduitoare, „Unde-i minte multă, nu toată-i bună”. Într-adevăr, se consumă multă minte în jurul nostru: în teorii științifice, adesea măsluite sau doar superficiale; în invenții complicate, adesea inutile, chiar vătămătoare; în proceduri medicale sofisticate, câteodată eronate, chiar ucigătoare; în legi stufoase, adesea strâmbe, chiar fără-de-lege; într-un jurnalism ce justifică sofistic orice pentru oricine, în funcție de unde vin banii; în sisteme politice atotsalvatoare, însă, în ultimă analiză, antiumane; în multă literatură, poate bine scrisă, dar adesea simplu ecou al patimilor; în story-uri cinematografice seducătoare, dar care ne induc pattern-uri bolnave, adesea autodistructive; în demersuri mărețe de transcendere biologică și informațională a limitărilor firii umane, totdeauna absurde și nocive; în strategii de război, bazate pe scenarii poate geniale, care unora le aduc profituri uriașe, iar celor mai mulți, doar moarte și suferință.
Și, nu în ultimă rând, se consumă multă minte în scriitură teologică, adesea prea științifică și prea „de birou”, prea rigidă și prea scolastică pentru a insufla viața despre care vorbește. Faptul că este o teologie plictisitoare este însă răul cel mai mic. Poate deveni, dimpotrivă, o teologie otrăvitoare care, în loc să ne fie o hartă de mântuire a sufletului, ne conduce departe de scopul nostru, inventând din condei un Dumnezeu care nu există și o duhovnicie care nu vindecă.
Patologii ale minții
Într-adevăr, se consumă și se risipește prea multă minte, și „nu toată-i bună”. Tot Cuviosul Dionisie arată de ce: „Nu toată știința-i de la Dumnezeu; este și de la ispititorul”. Mintea omului, menită a fi luminată de Ηarul lui Dumnezeu, s-a amestecat și s-a însoțit cu fel de fel paraziți ai sufletului, care se hrănesc din vlaga ei asemenea unor lipitori, slăbindu-i puterea și întunecându-i lumina. O minte atenuată și, în definitiv, oarbă, nu se mai poate numi decât bolnavă. Ea ne întunecă sufletul, ne schimonosește chipul, punând peste el măștile scârnave ale patimilor. Este o minte ne-bună, pentru că este amestecată, tulbure și întunecată; o minte parazitată, îmbolnăvită, orbită și stricată.
Există o întreagă chimie, sau mai degrabă bucătărie, a amestecării a minții cu fel și fel de paraziți. Iată câteva rețete. În combinație cu akedia și plictisul, produce o viață de plafonare, fără perspectivă și orizont, o viață care se consumă într-o cutie al cărei singur atu este rutina și siguranța; o viață în care bifăm obiective, realizăm norme, completăm formulare, urmărim grafice, ne odihnim satisfăcuți în fața ecranului etc. Nu știm însă care este gustul entuziasmului și al insuflării, pentru că nu mai putem privi de la înălțime, lipsiți de obișnuința gândirii outside the box. Ne este cald și bine în cutia noastră, de ce-am părăsi-o?
Dacă se unește cu iubirea de averi, mintea naște mercenariatul intelectual, sau chiar prostituția, tot intelectuală. Talente, iscusință, abilități, memorie, cunoștințe, chiar geniu – toate sunt puse în slujba unor instituții, indivizi sau autorități mai mult sau mai puțin benefice, pentru bani, fără vreun atașament ideologic sau sufletesc. Aici intră armatele de năimiți ai cuvântului, „tancurile” de gândire, mașinile de propagandă gata să pledeze și să regizeze tot ce li ce comandă, după viziunile psihopate ale unor ingineri sociali. Am văzut destule produse de mercenariat în comunism și, mai nou, în pandemie. În această combinație a minții poate fi inclusă și viclenia, care zămislește stratagemele de manipulare, de la cea poate inofensivă, a celor apropiați, până la manipularea sistematică a grupurilor și maselor. Simptomatologia cuprinde și fenomenul numit „trădarea intelectualilor” – o trădare mai gravă decât a oricărei alte categorii, pentru că se presupune că ei, intelectualii, ar trebui să discearnă faptul că înainte de a-și trăda familia, sau profesia, sau neamul, sau Biserica, își trădează propria conștiință, propria vocație – deci însăși viața lor.
În amestec cu slava deșartă, mintea îi naște pe „ritorii cei mult-vorbitori”, hărăziți cu arta cuvântului, dar de multe ori prea naivi sau idealiști, care ne umplu viața și bibliografiile cu titluri nenumărate, cu retorici înalte, cu sisteme de gândire și probleme filosofice veșnic nerezolvate. Discurs de dragul discursului, „artă pentru artă”.
Dacă se unește cu orgoliul luciferic, mintea zămislește neliniștea faustică, pe care nu o mai animă nici banii, nici oportunitățile mărunte, și este departe de a-și dori numai laurii trecători ai gloriei omenești. Omul acesta vrea să concureze cu Ziditorul, dintr-o nebunească dorință de a recrea viața. Nu este el „geniul pustiu” care se întreabă dacă nu cumva chiar el este Dumnezeu? Aici intră psihopatologia de tip „Frankenstein”, care vrea să meșterească oameni în laborator, să recreeze alimentele, plantele și animalele altfel decât le-a făcut Dumnezeu, jucându-se periculos cu genetica. Tot un soi de faustism este și ingineria socială care vrea să schimbe permanent fața lumii, nu neapărat din motive economice, ci pentru că arhitecții ei sunt stăpâniți de e o cvasidivină voință a puterii.
Și exemplele unor astfel de amestecuri patologice pot continua pe multe pagini, pentru că rețetele sunt interminabile, compuse din felurite combinații și permutări de paraziți.
Quo vadis?
Într-adevăr, mintea cea multă, dacă „nu este bună”, e mai periculoasă decât cea mai performantă armă, chiar și decât o bombă atomică, pentru că exploziile ei nocive se repetă la nesfârșit, declanșându-se una dintr-alta și făcând victime de-a lungul timpului, secole la rând, în progresie geometrică. „Pruncii de piatră” Psalmi 136:9 ai minților parazitate sunt un soi de viruși care se răspândesc liber prin lume, infectând oamenii cu programări nedorite. Virușii minții au existat mereu de-a lungul istoriei, dar în zilele noastre ei evoluează și se modifică extrem de rapid. Sunt „particule” noetice contagioase care pătrund în mintea oamenilor și le modifică gândirea și viața. Ele ne pot programa să gândim și să ne comportăm în așa fel încât să ne distrugem viața ‒ și pe aceasta, trecătoare, și mai ales pe cea veșnică.
Dar noi, fiecare în parte, cui slujim? Este mintea noastră unită cu Hristos, sau s-a lăsat cotropită de vreun virus oarecare, fie el cultural, științific, social, politic, psihologic, teologic sau de alt fel? Suntem doar niște cărturari cu minte multă, sau avem și-un dram de înțelepciune pentru a înțelege că produsele minții noastre au acțiune pe termen lung, benefică sau malefică? Suntem și noi niște sclavi mentali, sau oameni cu adevărat liberi, care să aibă „mintea lui Hristos” I Corinteni 2:18 și care, în loc să contamineze lumea noetică cu viruși letali, revarsă în jur „anticorpi” duhovnicești, purtători de puterea Ηarului și Lumina lui Hristos? Iar dacă, dimpotrivă, mintea noastră s-a îmbolnăvit din feluritele amestecuri cu paraziții, să alergăm la Biserică și să luăm leacurile care o tămăduiesc, curățind-o prin pocăință, luminând-o cu Rugăciunea lui Iisus și unind-o cu Hristos prin Dumnezeiasca Împărtășanie.
Tatiana Petrache
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 172 (mai 2023)
