Nu se cuvine a tăinui minunea ce s-a făcut după îngroparea lui. O femeie, căzând într-un păcat greu și neputând a-l mărturisi de rușine părintelui său duhovnicesc, a venit cu credință la Sfântul Ioan, care era încă viu, însă bolnav și aproape de moarte. Și, căzând la picioarele lui, cu multe lacrimi striga, zicând: „O, preafericite, eu nevrednica am făcut un păcat mare care nu poate intra în urechile omenești; dar știu că dacă vei voi, poți a mi-l ierta, pentru că Domnul a zis vouă: Ceea ce veți dezlega pe pământ va fi dezlegat și în cer și cărora veți ierta păcatele, se vor ierta lor”.
Atunci fericitul a zis femeii: „Dacă ai venit cu credință, apoi mărturisește-mi mie păcatul”. Femeia răspunse: „Nu pot, stăpâne, a-l mărturisi, pentru că mă stăpânește o mare rușine!”. Iar Sfântul a zis: „Dacă te rușinezi a-l mărturisi cu buzele, mergi dar de-l scrie pe o hârtie și să o aduci la mine”. Însă ea a zis: „Nici aceasta nu o pot face”. Sfântul a zis: „Scrie-l și pecetluiește-l și dă-mi-l mie”. Femeia, scriind păcatul ei, l-a dat Sfântului, apoi l-a jurat să nu-l despecetluiască, nici ca să citească acea scrisoare. Sfântul Ioan, luând scrisoarea, a cincea zi a răposat. Iar pentru scrisoarea aceea n-a spus nimănui nimic și femeia pe atunci nu era în cetate.
Deci, aflând că a murit patriarhul și l-au îngropat, suspina, pentru că socotea cum că după moartea Sfântului, luând alții scrisoarea, au aflat păcatul ei. Deci, venind la mormântul Sfântului, ca și către un om viu striga, zicând: „Omule al lui Dumnezeu, ție însuți n-am îndrăznit a-mi mărturisi păcatul și acum iată că este vădit tuturor. O, mai bine era dacă nu ți-aș fi dat hârtia aceea cu păcatele mele. Vai mie, ticăloasa, că, vrând a fugi de rușine, la mai mare rușine am ajuns, căci sunt tuturor batjocură și în loc de tămăduire, am luat rană cumplită. Dar nu mă voi depărta de la mormântul tău, plăcutule al lui Dumnezeu, până ce nu-mi vei spune unde ai pus scrisoarea mea, pentru că știu că n-ai murit, ci și acum ești viu”.
Așa strigând, a rămas la mormântul Sfântului trei zile, iar în a treia noapte a ieșit aievea Sfântul Ioan din mormântul său împreună cu cei doi episcopi care zăceau împreună cu dânsul, și a zis către cea care plângea: „O, femeie, pentru ce nu ne dai nouă odihnă; ci și hainele noastre le uzi cu lacrimi”. Astfel zicând, i-a dat hârtia pecetluită și i-a spus: „Primește scrisoarea ta și dezleag-o”. Apoi iarăși s-au întors la locurile lor. Iar femeia, ținând hârtia, a văzut pecetea ei întreagă și, dezlegând-o, a aflat scrisoarea ei ștearsă, iar în locul acela era scris astfel: „Pentru Ioan, robul Meu, s-a șters păcatul tău”.
Atunci s-a bucurat acea femeie foarte mult, primind prin minune iertarea păcatelor. Apoi s-a întors la casa ei, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu și mărind pe plăcutul Său, Sfântul Ioan cel Milostiv. Cu ale căruia rugăciuni să arate Domnul mila Sa și spre noi și să șteargă toate păcatele noastre și să ne scrie și pe noi în cartea vieții, în vecii vecilor. Amin.
Din viaţa Sfântului Ierarh Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei
