Povestind câteva din minunile Cinstitului Înaintemergător săvârşite în secolul acesta, la care chiar am fost martori, socotim că nu ne vom abate de la scopul propus dacă vom istorisi şi câteva care s‑au petrecut în veacul trecut, despre care cei mai mulţi fraţi de‑ai noştri n‑au auzit, ca să înţeleagă din acestea, în chip luminat, acoperământul, ocrotirea şi ajutorul Cinstitului Înaintemergător faţă de mănăstirea noastră şi faţă de cei ce vieţuiesc în ea.
Şi mai întâi această venire, cea cu totul neaşteptată şi minunată, împrejurările care au pricinuit‑o, faptul că a fost sustrasă fără zgomot din dulapul încuiat ce se afla în Altar, păstrarea şi apoi încredinţarea unei persoane înalte şi vrednice, aducerea aici de către aceeaşi persoană şi hotărârea luată de ea de a se închinovia pentru totdeauna în mănăstire, epitimiile patriarhale ce au urmat şi dezlegarea lor, afierosirea de bună voie făcută Sfintei noastre Mănăstiri de către doamna Varvara a acestei preacinstite drepte[1], toate acestea sunt dovezi ale, așa cum am spus şi mai sus, acoperământului, ocrotirii şi ajutorului Cinstitului Înaintemergător. Iar descrierea amănunţită a venirii Sfintelor Moaşte o trecem cu vederea, deoarece despre ea se citeşte la trapeză, în a IV‑a Duminică a Postului Mare, când se prăznuieşte.
Dar să spunem ceva despre cele săvârşite în insula Poros precum şi despre primejdiile care s‑au abătut încă din ziua plecării lor asupra celor care călătoreau pe mare şi cum au scăpat din ele. Şi pentru ca povestirea să fie cât mai exactă, vom reda aici textul egumenului Ştefan, care menţionează evenimentele acelei epoci[2] şi pricinile pentru care a călătorit spre Poros. El spune:
„… a căzut Kasandra şi toţi locuitorii au fost robiţi de către agareni, care ameninţau cu venirea lor chiar şi Sfântul Munte. Văzând părinţii intenţia turcilor, au luat odoarele sfinte de la mănăstirile care au vrut să le dea şi au plecat în părţile greceşti. Printre cei care plecaseră eram şi eu, smeritul, cu odoarele noastre şi cu părinţii care au plecat de bună voie. Din mănăstire am plecat la 23 decembrie 1821. În noaptea în care ne‑am îmbarcat, s‑a pornit o furtună năprasnică… Ne‑am lăsat, aşadar, purtaţi în direcţia unde ne ducea marea. Seara am ajuns în Amuliani[3], unde am şi ancorat. Acolo au venit toate corăbiile hoţilor, dar Dumnezeu nu a îngăduit să ne facă vreun rău. Dimineaţa am întins pânzele, pentru că era vreme bună, şi voiam să trecem din nou pe la mănăstire ca să luăm lucrurile ce ne‑au rămas şi pe cei şapte părinţi. Însă o corabie pescărească ne urmărea ca să ne prindă. Au tras şi patru focuri de tun asupra noastră, dar noi am fugit în portul Sikea şi nu ne‑au ajuns.
Umblând prin noian cu pânzele întinse, am înfruntat multe primejdii de la oameni răi, dar Dumnezeu Cel Sfânt ne‑a izbăvit din toate. În cele din urmă, am plutit spre insula numită Poros. Acolo ne‑au primit creştinii, dar la început unii răufăcători au încercat să ne facă rău, însă Cinstitul Înaintemergător nu ne‑a lăsat. Un om hrăpăreţ a venit şi ne‑a cerut să‑i dăm argint, ca să‑şi poleiască pistoalele. Ne‑a ameninţat apoi că va veni noaptea şi că ne va pricinui multe neplăceri dacă nu‑i vom da. Văzându‑ne strâmtoraţi din amândouă părţile, i‑am dat o candelă de 80 de drame[4], lăsând ca această faptă să o judece Cinstitul Înaintemergător.
După ce au trecut câteva zile, acel ticălos care a luat argintul a murit de dizenterie. Atunci i‑am spus fratelui său, care era un om bun, toate cele ce s‑au întâmplat. Acela s‑a mâhnit mult şi mi‑a spus:
– Cu adevărat, Cinstitul Înaintemergător l‑a pedepsit…
Apoi a alergat în grabă la casa fratelui său, a cercetat dacă sunt adevărate cele spuse de noi şi, aflând tot argintul, ni l‑a adus cu lacrimi în ochi.
Altul, primul căpitan al Insulei Poros, ne‑a luat vâslele bărcii şi, mergând cu caicul[5] său spre Piada, s‑a certat cu alţi marinari şi au tras cu pistoalele. Un glonţ a lovit o vâslă de‑a noastră, pe care a găurit‑o, şi l‑a rănit pe căpitan în şold. Atunci acela s‑a întors în Poros şi, căindu‑se, ne‑a dat vâslele înapoi. A luat şi Moaştele Cinstitului Înaintemergător şi a făcut de două ori agheasmă, dar nu s‑a vindecat, ci a murit cu toate că rana sa nu fusese mortală.
Vestea despre toate acestea s‑a răspândit peste tot. Dar ce s‑a întâmplat după aceea? Acei răufăcători care se pregătiseră să vină noaptea şi să ne fure lucrurile au devenit apoi ocrotitorii noştri. Încă şi Senatul a trimis o corabie şi o scrisoare conducătorilor din Poros cerându‑le să ne îmbarce şi să ne trimită în Corint, pe care îl luaseră atunci de la turci. Dar locuitorii din Poros nu ne‑au lăsat sub niciun chip să plecăm, iar aceasta a fost tot o minune a Cinstitului Înaintemergător, deoarece, dacă ne‑ar fi lăsat, cu siguranţă am fi pierdut vistieriile mănăstirii, căci, după puţină vreme, turcii au cucerit iarăşi fortăreaţa Corintului. Locuitorii din Poros ne‑au făcut acest mare bine, drept pentru care şi Cinstitul Înaintemergător le‑a făcut şi el lor mult bine. Dintre multele faceri de bine, numai una vă spun:
Vreme de şapte ani insula a fost bântuită de lăcuste, care distrugeau tot ce creştea pe ogoare. Şi nu numai că nu lăsau nicio frunză verde, ci şi coaja copacilor de lămâi o mâncau. După ce am făcut agheasmă şi procesiune cu preacinstita mâna dreaptă a Înaintemergătorului, lăcustele au dispărut, iar oamenii s‑au bucurat căci au început să adune roade de pe ogoarele lor. Creştinii nu aveau atunci alt doctor, fără numai pe Cinstitul Înaintemergător. Datorită multor faceri de bine de care s‑au învrednicit de la Cinstitul Înaintemergător, au vrut să ne dea mănăstirea lor, Izvorul Tămăduirii, care se afla acolo. Şi într‑adevăr, ne‑au dat‑o şi am locuit în ea neducând lipsă de nimic din cele trupeşti. După ce a fost incendiată insula Psaron, ne‑am temut şi am plecat în Eptanisia, în Insula Zakintos. Acolo creştinii ne‑au primit cu bucurie şi am petrecut, mulţumiţi întru toate şi liniştiţi, vreme de patru ani.
Când Ioannis Kapodistrias a venit în Grecia, noi am plecat din Zakinthos și am venit în Grecia în insula Skopelo, la metocul nostru din Faneromeni. Am stat și aici un an și jumătate, după care ne‑am îmbarcat și am venit în Sfânta noastră Mănăstire cu toate sfintele odoare.
Să fie binecuvântat Domnul împreună cu Ocrotitoarea noastră Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și cu Cinstitul Înaintemergător în veci. Am venit în mănăstirea noastră la 5 iunie 1830. Iar voi, cititorilor, rugaţi‑vă pentru mine, smeritul egumen Ștefan ieromonahul, ca sufletul meu să afle milă de la Domnul prin sfintele voastre rugăciuni. Amin.”
[1] După cum se ştie, în mănăstire se păstra preacinstitul Cap al Cinstitului Înaintemergător. El a fost furat, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, de piraţi în 1670, rămânând în mănăstire numai o mică părticică de măduvă. Însă pentru mângâierea părinţilor, Dumnezeu a rânduit să fie adusă aici sfânta lui mână dreaptă. În manuscrisul (codicele 967) din biblioteca mănăstirii, scris, se pare în urma povestirii făcute de Ioan Francopoulos (tălmaci al regelui Prusiei, persoana care a adus mâna dreaptă a Sfântului şi care apoi a devenit monah al mănăstirii), se păstrează istoricul aducerii ei. În primele veacuri mâna, darul Sfântului Evanghelist Luca, se afla în Antiohia, patria sa, potrivit celor spuse de Theodor Dafnopatis. Mai târziu, un oarecare Iov, diacon, a furat‑o şi a dus‑o în ascuns în Constantinopol, unde va sta vreme de nouă secole în vistieria din palatul împărătesc. În 1778, sultanul Abdul Hamit a dat poruncă să se topească toate vasele de aur şi de argint pentru a le vinde, deoarece ducea lipsă de bani. Slujind acestui lucru, zaraful Petrakis a vândut racla şi a păstrat pentru el mâna Sfântului, care, în cele din urmă, ajunge la fiica lui, Varvara. Un oarecare tânăr, pe nume Theoharis, un cunoscut al familiei zarafului, aflându‑se în mănăstirea noastră pentru închinare şi cunoscând cele despre Sfintele Moaşte, l‑a înştiinţat despre aceasta pe fostul Mitropolit al Belgradului, Ieremia, care se liniştea în mănăstire. Atunci Ieremia şi‑a exprimat dorinţa de a dobândi această vistierie pentru mănăstire. Theoharis a făgăduit că‑i va împlini dorinţa şi, întorcându‑se în Constantinopol, pătrunse în palat în plină zi, deşi se aflau acolo cel puţin cincisprezece oameni, ia Sfintele Moaşte fără să‑l vadă cineva şi le predă lui Ioan Francopoulos cel amintit mai sus, care, cu mijlocirile Înaintemergătorului, se slobozeşte în chip minunat și foarte repede de obligaţiile sale lumeşti şi vine în mănăstire cu Moaştele la 6 august 1800. A urmat afurisirea lui de către Patriarhul Neofit, dar prin mijlocirile Mitropolitului Tesalonicului, Gherasim, în cele din urmă proprietarii Varvara şi Dimitrie Petru afierosesc de bună voie Sfintele Moaşte mănăstirii. Şi astfel se dezleagă afurisirea. Cu acordul mai multor arhierei, în timpul Patriarhului Calinic Sfintele Moaşte sunt dăruite oficial mănăstirii, în Duminica a IV‑a a Postului Mare, ziua de prăznuire a venirii lor, când se săvârşeşte priveghere de toată noaptea.
[2] Din Codicele 627 al mănăstirii, care este de fapt o cronică a evenimentelor petrecute în mănăstire între 1733‑1833. Recent, acest codice a fost editat în întregime într‑un imprimat separat.
[3] Insulă mică în fundul Golfului Singhitikos, ce desparte Sfântul Munte de a doua peninsulă, Sithonia.
[4] Veche unitate de măsură egală cu 3,18‑3,23 grame.
[5] Corabie mică cu pânze.
Extras din Povestiri dionisiate – Monahul Lazăr Dionisiatul, Editura Evanghelismos.
