Kapsala este o regiune a Sfântului Munte care se află între capitala Muntelui Athos, Karyes și Sfintele Mănăstiri Pantocrator și Stavronikita. Kapsala are multe chilii și colibe, dar cele mai multe sunt astăzi dărâmate și ruinate.
Cea mai cunoscută Chilie de aici este „Axion Estin”, unde a avut loc minunea predării cântării îngerești cu același nume „Cuvine-se cu adevărat…” de către Arhanghelul Gavriil monahului-ucenic de la această Chilie, în secolul X. În partea de nord a Chiliei „Axion Estin” se află Chilia Sfântului Vasilie. În această chilie a trăit Sfântul Gherasim din Kefalonia, precum și Cuviosul Teofil, unde se află și Sfintele lui Moaște. De asemenea, aici a trăit și învățatul dascăl al neamului (grecesc) și al Bisericii noastre, Cuviosul Nicodim Aghioritul.
Scriitorul acestor rânduri a avut ocazia să-l cunoască îndeaproape pe Bătrânul Fanurie, care a continuat tradiția ascetică a Chiliei Sfântului Vasilie cel Mare, după care a adormit în Domnul, în 1986.
Așa cum m-am informat, în Sfântul Munte a ajuns în anul 1913. A început viața monahală la Schitul Prodromu. Când eram elev la Athoniadă îl vedeam trecând pe lângă Școală pentru a merge la chilia sa. Era simplu, blând, cumpătat, un om al lui Dumnezeu. Când noi, elevii, îi spuneam: „Binecuvintează, Gheronda!”, el răspundea: „Domnul, binecuvinteze”.
A trăit patruzeci de ani la chilie. Dormea foarte puțin. Rugăciunea sa de foc dura o zi și o noapte. Era foarte nevoitor. Părintele X. spune că nici pustnicii cei de demult nu-l ajung. Studiul și rugăciunea erau armele sale duhovnicești. Făcea rugăciune cu metanierul pentru toată lumea. Trăia teologia ortodoxă cu lacrimile rugăciunii.
Vrednic de luat aminte este faptul că atunci când îi dădeai nume pentru rugăciune, le ținea minte pe toate și se bucura când auzea despre Gheorghie, Maria etc., de parcă i-ar fi cunoscut de multă vreme.
Bătrânul Fanurie voia să apară în ochii celorlalți ca un nebun pentru Hristos. Locuia într-o chilie gata să se dărâme. Scândurile dușumelei putreziseră, așa cum le-am văzut odată când l-am vizitat. Când ploua tare, apa intra prin acoperiș. Chiar și apa pe care o bea, o aducea de la Chilia vecină „Axion estin” sau de la o altă chilie, care avea apă din belșug. Și toate acestea le-a răbdat până la vârsta de 88 ani, fără durere și fără să cârtească. Pentru el liniștea era odihna sa.
Cei care l-au cunoscut pe Bătrânul Fanurie au multe de spus. Pe chipul său era zugrăvită nevoința unei vieți îndelungate. Puteai distinge, de asemenea, pe chipul său o simplitate copilărească plină de simțăminte de dragoste. Adeseori stătea în afara chiliei și citea, având ușa deschisă. Din când în când veneau închinători ca să se închine la Cuviosul Teofil. Uneori îi lăsa să se închine fără să-și întrerupă citirea, alteori cobora în bisericuță ca să le explice. Când vorbea despre Cuviosul Teofil lăcrima. Când vreun închinător îl întreba dacă Cuviosul Teofil răspândește și acum mireasmă, el îi răspundea: „Dacă închinătorul are evlavie, atunci răspândește mireasmă”. Rețeta pe care o dădea el era: „Să nu ne îngrijim de trup, ci de suflet”. În simplitatea sa dădea răspunsuri foarte concise.
Odată a mers la el un călugăr foarte slăbit ca să-l vadă. Atunci a spus celor care erau de față:
– Așa trebuie să fie călugărul, încât să nu-și poată duce picioarele. (Se referea firește la nevoința continuă).
Când vorbea despre călătorii, se referea totdeauna la călătoria cea cerească, iar ochii i se umpleau de lacrimi. Accentua tuturor să nu-și lase nevoința lor.
Merită să consemnăm câteva experiențe trăite de un monah athonit alături de Bătrânul Fanurie cel Simplu.
„Dacă vine aici un Înger, toată noaptea este multă liniște. Când vine diavolul, miroase urât tot locul”.
Spunea că odată l-a cercetat Sfântul Vasilie cel Mare și Cuviosul Teofil.
– Și ce ți-au spus? l-au întrebat cei de față.
– Mi-au spus că sunt leneș.
– De ce? Pentru că nu îngrijești chilia?
– Nu. Maica Domnului nu vrea să avem griji multe. Mi-au spus leneș, pentru că nu mă îngrijesc cât trebuie de cele duhovnicești.
Altădată, spunea, au venit iarăși Sfinții să-l cerceteze și l-au aflat îngrijindu-se cum să repare chilia. Atunci Sfinții i-au spus: „De chilie ne îngrijim noi, tu îngrijește-te de sufletul tău!”.
Cu doi ani înainte de a adormi Bătrânul Fanurie, s-a îmbolnăvit un alt monah român, vecin de-al său, Bătrânul Macarie. În ciuda vârstei sale înaintate, Bătrânul Fanurie mergea în fiecare zi și-l îngrijea pe prietenul său, până când l-au luat și l-au îngrijit niște monahi tineri. Această dragoste a sa mărturisește autenticitatea nevoinței sale.
Iubea mult natura. Mergea prin pădure, adunând uneori mure, alteori ciuperci. Odată, văzându-l cineva, i-a spus ca să-l încerce:
– Gheronda, dar acele ciuperci sunt otrăvitoare.
– Ei, și ce! a răspuns acela cu indiferență.
Punea firimituri de pâine pe pervazul ferestrei pentru păsărele și se bucura și rădea ca un copil mic, văzându-le cum mănâncă.
Bătrânul Fanurie și-a cunoscut de mai înainte moartea sa. Vecinul său, monahul Irodion, a spus:
– Bătrânul Fanurie nu a murit, ci a plecat dintr-o viață în alta; este Sfânt. Să vă rugați pentru el, ca să avem pace.
Din Cartea: „Experiențe din lumea tăcută a Athonului”, de Nicolae Zahariadis
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu
