Monahul trebuie să arate vieţuire vrednică de schimă; căci cel care nu petrece potrivit schimei nu e monah. Şi cum că bătrâneţea după Dumnezeu se vădeşte din felul de viaţă şi nu din mulţimea anilor – part.3

7. A Iui Avva Isaac

Monah este cel care şade în afara lumii şi pururi se roagă lui Dumnezeu să dobândească bunurile ce vor să fie. Bogăţia monahului este mângâierea care vine din tânguirea inimii şi bucuria cea din credinţă, care străluceşte în cămara sufletului. Tânguitor cu inima este cel care îşi petrece toate zilele vieţii în foame şi sete, pentru nădejdea bunurilor ce-i sunt gătite. Căci pe cel înfometat şi însetat pentru Dumnezeu, îl îmbată Dumnezeu cu mângâierea Lui; iar pe cel care petrece în goliciune pentru El, îl îmbracă în veşmântul nestricăciunii şi slavei.

In toate faptele, înfăţişările şi mişcările sale monahul trebuie să fie pil­dă folositoare celor care îl văd. Trebuie aşadar ca, înainte de toate, să neso­cotească cele văzute, să aibă neagonisire deplină, dispreţuire desăvârşită a trupului, postire înaltă şi neîndurătoare, culme de neprihănire, petrecere în isihie, bună rânduială şi pază a simţurilor, înstrăinare de toată cearta şi mânia, zgârcenie la cuvinte, necunoaştere a ţinerii de minte a răului, simplitate cu dreaptă socoteală, dispreţuire a vieţii de aici şi dorire a celei ce va să fie; să se ferească de lume şi de cei din lume, mai bine zis de toţi cei din afara [petrecerii lui]; să nu vrea să fie cunoscut de ei şi nici să nu se lege cu prietenie sau tovărăşie cu vreunul dintre aceştia, nici să cerceteze sau să primească a auzi despre lucrurile lor; să nu iubească cinstirile, nici să se bucure de cele străine, adică de daruri, ci să aibă locul în care şade liniştit şi necunoscut celor mulţi, şi să stăruie neîncetat în rugăciuni; să grijească şi să cugete întotdeauna la tărâmul cel adevărat şi fericit; chipul să-i fie grav şi înăsprit şi să lăcrimeze într-una, ziua şi noaptea.

Acestea sunt, pe scurt, virtuţile monahului, care dau mărturie că a murit întru totul lumii şi s-a apropiat de Dumnezeu. Cel ce se îngrijeşte de viaţa sa să cerceteze cu de-amănuntul dacă îi lipseşte ceva din cele înşirate mai sus. Şi dacă găseşte că nu are vreuna din ele, să ştie că încă nu i se cuvine deplin numele de monah. Iar când sunt dobândite toate cele spuse, atunci i se va da lui şi cunoştinţa celorlalte, pe care nu le-am pomenit. Atunci va fi celorlalţi oameni pricină de slăvire a lui Dumnezeu şi îşi va găti încă de aici, înainte de a ieşi din această viaţă, loc de odihnă sufletului său.

8. A Sfântului Maxim

• Scriptura numeşte „lume” lucrurile materiale; şi lumeşti sunt cei care îşi ocupă mintea cu ele. Către ei spune mustrător: Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi înşelăciu­nea ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume (1In.2,15-16),şi celelalte.
• Monah este cel care şi-a despărţit mintea de lucrurile materiale şi se uneşte statornic cu Dumnezeu prin înfrânare, prin dragoste, prin psalmodie şi rugăciune.
• Nimeni să nu te înşele, monahule, că te poţi mântui fiind rob plăcerii şi slavei deşarte.
• Izbânzile mirenilor sunt căderi pentru monah şi izbânzile monahilor sunt căderi pentru mireni. Izbânzile celor din lume sunt: bogăţia, slava_xpute­rea, desfătarea, bunăstarea trupului, naşterea binecuvântată de prunci şi câte urmează acestora, întru care, dacă ajunge monahul, e pierdut. Iar izbânzile monahului sunt neagonisirea, lipsa slavei, lipsa de putere, înfrânarea, reaua pătimire şi câte le urmează acestora, întru care dacă ajunge fără voie iubito­rul de lume, le socoteşte cădere mare, fiind în primejdie de multe ori chiar să se spânzure; lucru pe care de altminteri unii l-au şi făcut.
• Cel care s-a lepădat de lucrurile [lumii], adică de femeie, de averi şi de celelalte, l-a făcut monah pe omul din afară, însă nu încă şi pe cel dinlăun­tru. Dar cel care s-a lepădat şi de înţelesurile pătimaşe ale acestora [l-a făcut monah] pe omul dinlăuntru, care este mintea. Pe omul din afară oricine îl face lesne monah, numai să vrea; dar nu puţină luptă este a-l face monah şi pe omul dinlăuntru.
• Cine oare din această generaţie s-a izbăvit de toate înţelesurile păti­maşe şi s-a învrednicit neîncetat de rugăciunea curată şi nematerială, semn al monahului dinlăuntru?
• Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre; dar se vădesc când se arată lucrurile [care le stârnesc],

9. Din Pateric

• Avva Ioan din Cilicia, egumenul mănăstirii Rait, le spunea ucenicilor săi: „Fiilor, aşa cum am fugit de lume, să fugim şi de poftele cărnii; că cel care fuge de acestea este cu adevărat monah.

Să luăm aminte la Părinţii noştri, cu ce asprime şi linişte au vieţuit aici, şi să le urmăm lor. Să nu întinăm acest loc, pe care ei l-au curăţit de draci şi l-au sfinţit; să înţelegem că este loc de nevoitori, nu de negustori, şi să ne stră­duim să vieţuim cu vrednicie.

Să mai ştiţi un lucru: Dacă vreţi să le urmaţi Părinţilor şi să păziţi porun­cile lui Dumnezeu, El trimite harul Său şi ocroteşte locul acesta. Dacă nu le păziţi, nu veţi rămâne aici. Căci şi noi am stat ţinând poruncile Domnului şi sfaturile Părinţilor, cu credinţa că sunt cu noi şi după plecarea lor din viaţa aceasta şi că veghează toate ale noastre. Faceţi şi voi aşa şi vă veţi izbăvi din toate relele”.

• Zicea unul dintre Bătrânii din Thebaida: „Eu am fost .fiu de preot al păgânilor. Pe când eram copil, văzându-l într-o zi pe tatăl meu că intră în templul idolesc să aducă jertfă, am intrat după el. L-am văzut atunci pe Satana şezând; şi toată oştirea lui sta de jur împrejur. Deodată, una din căpe­teniile lui a ieşit în mijloc şi i s-a închinat. Iar el i-a zis: «De unde vii?» I-a răspuns acela: «Am fost în ţara cutare, am pornit războaie şi am pricinuit multă vărsare de sânge; şi am venit să-ţi dau de ştire». I-a zis diavolul: «în cât timp ai făcut aceasta?» «în treizeci de zile», spuse el. Când a auzit Satana răspunsul, a poruncit să fie biciuit, zicând: «în atâta amar de timp, numai asta ai făcut?»

La fel, un altul s-a înfăţişat şi a spus: «Eu am fost în mare, am ridicat vânturi, am scufundat corăbii şi am omorât mulţi oameni; şi am venit să-ţi dau de ştire». [Diavolul] l-a întrebat şi pe el în cât timp a făcut asta şi, aflând că în douăzeci de zile, a poruncit să fie biciuit la fel ca cel dintâi, că nu izbu­tise nimic altceva în atâta timp.

Apoi a venit altul care, într-un oraş în care se făcea nuntă, stârnise sfadă între nuntaşi, pricinuind multă vărsare de sânge, încât făcuse să fie omorâţi chiar mirele şi mireasa. întrebat fiind, zicea că izbutise asemenea lucrare în zece zile. Dar şi el, osândit ca pierzător de vreme, fu biciuit asemenea cu cei dinainte.

După aceştia s-a înfăţişat în mijloc şi un altul, iar diavolul l-a întrebat: «De unde mai vii şi tu?» «Am fost în pustie, zise el, şi de patruzeci de ani duc război cu un monah; iar în noaptea asta l-am aruncat în curvie». Diavolul, cum a auzit, s-a ridicat îndată, l-a sărutat şi, luând coroana pe care o purta, a pus-o pe capul lui. Apoi i-au adus un tron, pe care l-au pus lângă al său, l-a aşezat acolo, mulţumindu-i şi zicând: «Ai fost tu în stare să faci o aşa mare ispravă!»

Iar eu, zice Bătrânul, văzând întâmplarea şi pricepând cât de mare şi de înfricoşător e pentru draci cinul monahilor, am ieşit din lume cu bunăvoirea lui Dumnezeu şi m-am făcut călugăr”.

10. A Sfântului Efrem

Fraţilor, măsurăm timpul pe care l-am petrecut în viaţa călugărească, însă ne trufim fără să luăm în seamă nepăsarea pe care am arătat-o în această vreme. Lauda bărbatului nu e doar timpul, ci sporirea după Dumnezeu; iar sporire nu este cărunteţea, ci dobândirea unei vieţi îmbunătăţite.

Călugăre, cucereşte viaţa veşnică, spre care ai fost chemat şi pentru care ai mărturisit cu mărturia cea bună în faţa multor martori, adică în faţa întregii zidiri, cea de sus şi cea de jos; Că încă puţin, foarte puţin şi Cel ce va să vină va veni şi nu va întârzia (Evr.10,37).

Ce este, dar, monahul, sau cui i se aseamănă? Este asemenea unui om care cade de la înălţime şi, dând de o frânghie atârnată de sus, o apucă, se agaţă de ea şi strigă neîncetat spre Domnul după ajutor, ştiind că, de slăbeşte [strânsoarea] şi dă drumul mâinilor, cade şi moare.

Iubiţi fraţi, purtând chipul îngeresc, să nu luptăm de partea diavolului, ci pe cât e cu putinţă să râvnim viaţa îngerească. Căci chipului trebuie să-i urmeze vieţuirea şi faptele, fiindcă fără fapte chipul nu e nimic. Oare îngerii în ceruri petrec în ceartă şi pizmă, precum vedem că se întâmplă acum între monahi?

Să ne sârguim fraţilor să nu ajungem sminteală şi poticnire pentru cei din afară[i]; şi să nu fie hulit chipul cel bun din pricina noastră, ci mai degrabă lăudat. Oare cum ne vom apăra înaintea Judecătorului în ceasul înfricoşă­tor al cercetării, dacă suntem aşa de nepăsători cu mântuirea noastră? Ce trebuia oare să facă pentru noi şi n-a făcut? Oare nu l-am văzut pe însuşi Dumnezeu Cuvântul smerit, în chip de rob, ca şi noi să fim smeriţi? Oare nu i-am văzut scuipată faţa Sa cea necuprinsă cu mintea, ca nici noi să nu ne înfuriem atunci când suntem ocărâţi şi loviţi? Dar oare nu am văzut spatele Său sfânt dat biciului, ca să ne supunem şi noi întru toate mai-marilor noştri şi tuturor fraţilor? Sau oare nu am văzut pălmuită faţa Sa, care caută spre pă­mânt şi-l face de se cutremură (Ps.103,32), ca şi noi să suferim dispreţul şi să nu ne facem asemenea fiarelor? Oare nu L-am auzit zicând: Eu nimic nu fac de la Mine însumi; şi iarăşi: Am venit nu ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui ce M-a trimis, pentru ca nici noi să nu fim încăpăţânaţi, făcându-ne voia şi umblând după capul nostru? Dar iarăşi, nu L-am auzit zicând: Eu nu mă răzvrătesc şi nici nu grăiesc împotrivă (Is.50,5); învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima (Mt.11,29); şi iarăşi: N-am venit să mi se slujească, ci să slujesc (Mt.20,28)? Şi nu L-am auzit zicând multe altele asemenea, ca să ne luptăm şi noi să ajungem la fel? Căci e cu neputinţă să sporim şi să ne mântuim în alt chip, decât urmându-i Domnului în toate. Deci vă rog, fraţilor, turmă aleasă a lui Hristos, să fim cu trezvie cât mai avem vreme şi să vieţuim potrivit chipului [călugăresc], ca să primim mai apoi şi vrednicia îngerilor.

[i] Pentru cei din afara petrecerii monahale (mirenii).

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediție Bilingva 2010  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. II, Tema 32