Început de iunie… au trecut, deja, aproape două luni de la Slăvitul Praznic al Învierii Domnului și iată că, după ce „i-am salutat” pe cei dragi ai noștri care s-au dus în lumea celor drepți cu salutul pascal „Hristos a înviat!”, după ce am aprins candele pe morminte la Prohod și în noaptea Paștilor, zarva din preajma cimitirelor se simte iarăși în aceste zile. Iar motivul pentru care se întâmplă aceasta, motivul pentru care florile mormintelor își recapătă frumusețea de la început de martie, împrăștiind peste tot mireasma lor, motivul acesta poartă un nume: Sâmbăta Moșilor de vară.
Pentru că am primit, de-a lungul timpului mai multe întrebări pe conturile noastre de Facebook și Instagram […] legate de motivul pentru care se leagănă, la parastas, pomenile pentru sufletele celor adormiți, am ales să dedicăm câteva rânduri, la sfârșit de săptămână, tocmai acestui subiect, aducând în atenția dumneavoastră câteva idei și lămuriri teologice.
După cum bine știm, în cadrul Bisericii noastre, comuniunea nu se limitează la dimensiunea aceasta fizică, ci ea depăsește granițele lumii văzute, unindu-le cu realitățile cele de sus, ale veșniciei. De aceea, Părinții Bisericii au hotărât ca dintre toate zilele unei săptămâni, sâmbăta să fie consacrată prin excelență pomenirii celor adormiți întru dreapta credință, zi în care noi, rudele lor și toți cei care le suntem urmași, să ne amintim de ei prin slujbele de parastas și prin milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Dintre toate aceste zile de sâmbătă de pe parcursul anului bisericesc, două sunt dedicate prin excelență pomenirii celor trecuți la Domnul. având denumirea de „Moși”, adică zile în care îi pomenim pe părinții, moșii și strămoșii noștri trecuți la cele veșnice.
De ce ducem la Biserică vin, colaci și colivă?
În primul rând, trebuie să stabilim – de ce avem nevoie de vin, pâine și colivă pentru pomenirile celor adormiți? Pe scurt, vinul este necesar la slujba parastasului deoarece el nu simbolizează altceva decât Sângele Domnului, care s-a jertfit pe Cruce, dar și sângele care circulă mereu în trupul nostru în timpul vieții și-i dă acestuia puterea biologică de a trăi, de a se mișca și de a lucra cele de zi cu zi. Apoi, din punct de vedere duhovnicesc, colacul sau pâinea închipuie trupul celor adormit, întrucât hrana cea mai importantă a corpului omenesc o constituie grâul, din care se coace pâinea. Totodată, colacul, fiind făcut din grâu, este și un simbol al învierii: așa cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă rod bogat, trebuie ca mai întâi să fie îngropat în țărână și să putrezească, așa și trupurile noastre, întâi sunt înmormântate, apoi se descompun întru cele din care a fost făcut de Domnul, pentru ca mai apoi să învieze spre viața de veci. Nu în ultimul rând, coliva este expresia vizibilă a credinței noastre, a celor vii, în nemurirea apropiaților noștri trecuți în lumea celor drepți. Una dintre cele mai profunde explicații ale pregătirii colivei pentru sufletele celor trecuți în veșnicie îi aparține Părintelui Nicodim Măndiță, care spunea că grăuntele de grâu îndulcit cu zahăr sau cu miere înseamnă credința și nădejdea că sufletul celui ce a murit va avea o viață dulce și plăcută, dincolo de mormânt. Zahărul și mierea întrebuințate în colivă ar simboliza faptul că pentru toți creștinii ortodocși va sosi un timp de dulceață și fericire.
De ce legănăm pomana?
Așa cum știm, în cadrul slujbei de parastas, în timp ce în Biserică se cântă „Veșnica pomenire” credincioșii țin coliva, colacii și sticlele cu vin in mâini și, împreună cu preotul, le leagănă de sus în jos. Cei care nu pot atinge platoul colivei, ating cu mâna pe cei din fața lor. Cei din rândurile din spate fac același lucru și practic toți se unesc atingând coliva. În câteva cuvinte, gestul acesta simbolizează comuniunea celor rămași în viață cu cei plecați din această lume și unirea tuturor cu Dumnezeu.
Potrivit tradiției Bisericii noastre, gestul acesta are rădăcini într-un obicei al evreilor, care își înălțau sau legănau jertfele la templul iudaic. „Să mai iei o pâine, din cele cu untdelemn, o turtă cu untdelemn şi o azimă din panerul ce este pus înaintea Domnului; Să le pui toate pe braţele lui Aaron şi pe braţele fiilor lui, ca să le aducă, legănându-le, înaintea Domnului”, citim în Ieșire 29, 23-24, ca o expresie de supunere în fața Domnului. Odată cu Întruparea Domnului, însă, și cu instituirea religiei creștine, totul a căpătat noi sensuri. Așa se explică faptul că, după unii liturgiști, gestul acesta al mișcării pomenilor de la parastas are o semnificație mult mai profundă, trimițându-ne cu gândul la cutremurul petrecut atunci când Îngerul a prăvălit piatra de la mormântul Domnului: „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că Îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei” (Matei 28, 2). Astfel, mișcarea aceasta este asociată cu învierea celor adormiți și la comuniunea tuturor cu Hristos cel înviat a treia zi din mormânt. Gestul acesta îl întâlnim și la Sfânta Liturghie, când preoții leagănă Sfântul Aer deasupra Darurilor la citirea Crezului până la momentul în care se rostesc cuvintele „Și a înviat a treia zi, după Scripturi”, având același simbolism: cutremurul care a avut loc cu prilejul morții și Învierii Domnului.
Nu în ultimul rând, Părintele Mihail Daniliuc, egumenul schitului Vovidenia din județul Neamț, a dat, de asemenea, o explicație deosebit de interesantă acestui obicei, spunând că, legănând coliva, „ne mai amintim și de mama ce-și leagănă pruncul ca să adoarmă și să aibă un somn lin. Or, tocmai acest lucru dorim să exprimăm și noi purtând în mâini coliva: ne rugăm pentru odihna și pacea celor adormiți”.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
