Aproape sfârșit de iunie… au trecut, deja, aproape două luni de la slăvitul praznic al Învierii Domnului și iată că, după ce „i-am salutat” pe cei dragi ai noștri care s-au dus în lumea celor drepți cu salutul pascal „Hristos a înviat!”, după ce am aprins candele pe morminte la Prohod și în noaptea Paștilor, iată că a venit momentul să-i vizităm din nou.
E sâmbătă, e cald afară și e vreme de pomenire. E sâmbăta moșilor de vară. Îmi amintesc de bunicii mei, care se pregătreau aproape toată săptămâna, căci urma acest moment al recunoștinței și al rugăciunii pentru sufletele celor adormiți. Mergeau în cimitir, tăiau buruienile care aproape că sufocau florile de pe morminte, iar mai apoi, după ce se îngrijeau de-ai lor, treceau și pe la cei pe care n-avea cine să-i pomenească și făceau la fel: la cumătrul Gheorghe, la nașii Vasile și Ileana și la cumnatul Petrea. Pregăteau mormintele tuturor pentru Duminica Mare – să fie toți în straie de sărbătoare. Așa spuneau ei.
Pentru că am primit, de-a lungul timpului mai multe întrebări […] legate de motivul pentru care îi pomenim pe cei adormiți înaintea Duminicii Pogorârii Sfântului Duh, dar și despre originea acestei pomeniri a moșilor de vară, am ales să dedicăm câteva rânduri, la sfârșit de săptămână, tocmai acestui subiect, aducând în atenția dumneavoastră câteva idei și lămuriri teologice.
Sâmbăta, ziua pomenirii celor adormiți
După cum bine știm, în cadrul Bisericii noastre, comuniunea nu se limitează la dimensiunea aceasta fizică, ci ea depăsește granițele lumii văzute, unindu-le cu realitățile cele de sus, ale veșniciei. De aceea, părinții Bisericii au hotărât ca dintre toate zilele unei săptămâni, sâmbăta să fie consacrată prin excelență pomenirii celor adormiți întru dreapta credință, zi în care noi, rudele lor și toți cei care le suntem urmași, să ne amintim de ei prin slujbele de parastas și prin milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Dintre toate aceste zile de sâmbătă de pe parcursul anului bisericesc, două sunt dedicate prin excelență pomenirii celor trecuți la Domnul. având denumirea de „Moși”, adică zile în care îi pomenim pe părinții, moșii și strămoșii noștri trecuți la cele veșnice.
Este vorba despre sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne sau a Înfricoșatei Judecăți și cea care precede marele praznic al Pogorârii Duhului Sfânt. Referitor la pomenirea Moșilor de vară – căci la ea ne referim în aceste rânduri – Penticostarul, cartea liturgică care cuprinde cântările din ziua Paștilor și până în Duminica Tuturor Sfinților, dă mărturie despre faptul că, în această zi, îi pomenim pe „creştinii care au adormit în credinţă: părinţi, strămoşi, bunici şi străbuni, fraţi şi prieteni, bogaţi şi săraci, împăraţi şi domni, pe cei de laolaltă şi sihaştri”, rugându-ne lui Dumnezeu pentru odihna sufletelor lor: „Odihneşte-i, Doamne (…), unde sunt mulţimile tuturor drepţilor şi unde este sălaşul Sfinţilor Tăi”.
De ce a fost stabilită această zi chiar înaintea Duminicii Rusaliilor? Răspunsul e simplu: pentru ca şi ei să se bucure de darurile Sfântului Duh, a Cărui pogorâre o vom serba în Duminica imediat-următoare; căci asistenţa şi lucrarea Sfântului Duh, prin care El continuă şi împlineşte activitatea răscumpărătoare a Mântuitorului, nu se limitează numai la cei vii, ci se extinde şi asupra celor adormiți, aceştia fiind şi ei membri ai Bisericii universale.
Moșii de vară și „Parentalia”
Puțini dintre noi știm un detaliu foarte interesant legat de ziua aceasta a moșilor de vară: faptul că ea a înlocuit o veche sărbătoare păgână. Despre ce este vorba mai exact? Se pare că Biserica noastră a rânduit „Moșii de vară” înaintea Duminicii Pogorârii Sfântului Duh tocmai pentru a „încreștina” vechea sărbatoare păgână de vară numită „Parentalia”, prin care romanii îşi cinsteau părinții și bunicii lor care muriseră (parentes, de aici și numele sărbătorii – Parentalia).
Parentalia sau „dies parentales” (zilele parentaliei) era, de fapt, o sărbătoare care dura nouă zile, ținută în memoria strămoșilor familiei. Poetul roman Ovidiu, unul dintre clasicii literaturii latine, spune că la morminte se aduceau ghirlande de flori, dar și grâu, sare, pâine înmuiată în vin, violete, dar și alte flori, mormintele fiind situate în afara graniței Romei. Aceste gesturi aveau menirea de a întări obligațiile reciproce și legăturile dintre cei vii și cei morți și erau o datorie legală a capului familiei (paterfamilias). Tot Ovidiu spune că sărbătoarea Parentaliei trebuie respectată cu strictețe și descrie consecințele uitării pomenirii celor morți: într-un an în care era război, Parentalia nu a fost sărbătorită, iar rezultatul a venit imediat: „strămoșii noștri și-au lăsat mormintele în tăcerea nopții și au început să plângă. Străzile orașului și pășunile întinse urlă, cu o mulțime de suflete fără formă”.
După cum știm, una dintre cele mai faimoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor a fost scoaterea la lumină a orașului roman Pompeii. Aici, dincolo de străzi și case, și toate utilitățile de care se putea bucura un oraș în perioada de apogeu a statului roman, cercetătorii au descoperit inclusiv faptul că la mormintele celor dragi existau un fel de spații în care familiile puteau mânca. Acestea purtau denumirea de triclinium (sală de mese) și desemnau locurile în care cei vii se puteau bucura de bucatele aduse ca ofrandă pentru sufletele celor adormiți.
Pomenirea aceasta la nouă zile despre care am vorbit mai sus s-a păstrat și în creștinism, însă cu o altă semnificație. Pe de o parte, ne amintim de ceasul al nouălea, când Iisus Hristos, înainte de a muri pe Cruce, a făgăduit tâlharului că va ajunge în Rai, iar pe de altă parte îl pomenim pe cel adormit pentru ca el să se învrednicească de părtășia cu cele nouă cete îngerești sau cele nouă cete ale Sfinților.
Părintele Ene Branişte, fostul mare profesor de teologie liturgică, subliniază în volumul său intitulat „Liturgica generală” faptul că, neputând să suprime sărbătoarea păgână, Biserica a căutat măcar şi a izbutit să o încadreze în cultul ei, după ce dăduse un sens nou, creştin, desigur, străvechilor datini, rituri şi ceremonii cvasireligioase legate de cultul morţilor. Unele dintre aceste tradiții persistă până astăzi în pietatea populară ortodoxă, mai ales la români: adevărate „pelerinaje” la mormintele morţilor, cu stropiri cu vin şi tămâieri, agape funebre sau pomeni, împărţiri de vase şi alimente pentru morţi între cei vii și altele asemenea. În unele părţi ale țării, acestea se repetă şi în lunea de după Rusalii, după cum afirmă Părintele Ene Braniște.
În concluzie, datori suntem în această sâmbătă a Moșilor de vară, să păstrăm vie nu doar tradiția, ci și memoria înaintașilor noștri, pomenindu-i pe părinții, moșii, și strămoșii noștri în cadrul slujbei de parastas săvârşiştă în toate Bisericile, la finalul Sfintei Liturghii, urmând îndemnul Sfântului Ioan Damaschin, care spunea că „Dumnezeu vrea ca toţi să facem bine unii altora, atât în viaţa aceasta cât şi după moarte, înduplecând astfel pentru ei şi pentru noi pe Iubitorul de oameni – Dumnezeu”.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
