Preot Ioan Bădiliţă
Cuvântul lui Iisus le făcea inimile să cânte psalmi. Au auzit multe despre acest tânăr rabin din Nazaret, care poate vindeca prin atingere sau numai prin mișcarea buzelor. Ba chiar și prin gând. Într-o lume în care nu existau antibiotice, ecograf, siropel de tusă, picături de ochi și dexametazonă, iar rata de mortalitate infantilă era uriașă, perspectiva unei binecuvântări tămăduitoare i-a făcut pe oameni să-și ia pruncii în spate și să-i aducă, gâfâind, la picioarele Domnului, care tocmai Își isprăvise pilda despre vameșul cu suflet de copil și fariseul mândru. „Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi”, ne spune fiecăruia și tuturor, privind în ochii pruncilor care-l trag de marginea hainei și se bâțâie fericiți pe genunchii Săi.
Iisus a fost copil și trăit printre copii. Știa, după cum știm și noi, că-s predispuși la năzbâtii. Că pot să-ți răstoarne casa când ești plecat, că-ți pot face urme în cimentul proaspăt turnat, că pot desena o floare extraordinar de frumoasă pe…portiera mașinii. Dar, cu toate acestea, copilașii, în viziunea lui Iisus, sunt cei care ne arată cel mai bine ce înseamnă să primim Împărăția lui Dumnezeu și să intrăm în ea. Pruncul, care se hrănește la sânul mamei și învață să zâmbească privind în ochii ei, este paradigma absolută a vieții creștine. Este modelul omului care răspunde chemării lui Dumnezeu, într-o totală detașare de propriul sine, precum nemeritosul vameș din Templu, care nu voia decât milă, precum orbul cerșetor din colbul Ierihonului, precum Zaheu – atletul sicomorilor. Spre deosebire de aceștia, tânărul bogat din Evanghelia de mâine pare a fi doar un prizonier într-un univers guvernat de cifre și polițe de asigurare. El întreabă: „Ce trebuie să fac ca să moșteneasc viața veacului viitor?” Bietul de el! Nu știe că moștenirea nu se oferă pe criterii de performanță, ci se dăruiește… copiilor. Cele 99 de oi aparent nerătăcite, fariseul expert în lege, fiul fratelui risipitor care și-a slujit cu devotament tatăl – toți aceștia nu au cum să primească viața veacului, fiindcă, pur și simplu, această viață nu are unde să intre. Nu știe combinația de la seiful ferecat al inimilor care nu pot să spună ca Pavel: „Prin Harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”.
„Vinde toate câte ai”. Viața Împărăției se oferă celor care-și scutură praful de aur de pe picioare, celor care-și recunosc neputința, nevoia, vulnerabilitatea. Se oferă celor cu inimă de copil, pentru că aceștia au o încredere smerită și deplină în cei care îi iubesc și le poartă de grijă. Această încredere mă facea să mă las cu toată lejeritatea în brațele tatălui meu atunci când mă arunca în sus. Știam că mă va prinde. Sau atunci când mă lua cu el la serviciu și urcam la înălțimi amețitoare pe macaralele de la Nicolina. Aveam încredere totală în mâna lui care mă ținea ferm. Pentru a dobândi comoara pe care o dorește, tânărul bogat trebuie, printr-un riscant exercițiu de încredere, să renunțe la bogăția care-i ține inima captivă, la contul bancar cu zerouri cât coada de cometă. Și numai la capătul acestei experiențe de totală deposedare, va reuși să privească realitatea, semenii și pe sine însuși cu ochii înțelepciunii, care nu e altceva decât recuperarea inocenței. Inocență pe care noi, cei de astăzi și dintotdeauna, o învățăm cel mai bine de la cei mici, care ne răstoarnă casa pe dos, tocmai pentru ca inima să nu aibă timp să se lipească de ceva trecător, ci să se agațe, ca o iederă, de bolta înstelată a Dragostei.
