Mozaicul era una dintre formele cele mai populare de artă din lumea antică și suprema manifestare a artei creștine din Evul Mediu. „Clasicii” iubeau lucrurile care dăinuie cu o pasiune atât de covârșitoare, încât își cheltuiau tot timpul ca să creeze obiecte al căror timp îl va depăși pe al lor. Această nobilă nesocotire a propriului timp, în favoarea unui timp al materiei, nu a fost niciodată un materialism timpuriu, ci, dimpotrivă, expresia desăvârșită a întrecerii cu timpul, a dorinței atât de omenești de a spiritualiza, de a înveșnici materia.
Renașterea, în ciuda numelui, a ucis mai multe forme de artă, dar probabil că față de niciuna nu s-a făcut atât de vinovată ca față de mozaic. Am auzit cu toții de Madonele lui Rafael, dar câți știu de Facerea lumii – domul din mozaic de la Santa Maria del Popolo, proiectat de același mare renascentist? Asta pentru că moda picturală care se naște în Renaștere nu îi este în niciun caz favorabilă acestui mediu extrem de dificil ce necesită un cu totul alt gen de măiestrie și răbdare, dar care este și o „știință” în sine, o tehnică pe care n-o poți „fura” studiind pe ascuns cadavre, așa cum făceau alde Da Vinci sau Michelangelo când învățau să deseneze oameni. În lipsa acestei măiestrii aparte, artiștii occidentali au renunțat la tesserae-le problematice (mici plăci, de formă de obicei pătrată, din care se realizează un mozaic), rigide la propriu și la figurat, preferând culoarea mult mai maleabilă. Putem astfel spune că, dintr-un anumit punct de vedere, Renașterea, privită actualmente ca un apogeu al sofisticării artei, a apărut, de fapt, ca să simplifice. Renascentiștii reproduc statuile Greciei antice, reproduc trupurile tridimensionale din arta romană, dar nu sunt în stare să-i reproducă și mozaicurile, de aceea pe lângă Geneza din Capela Sixtină, Geneza de mozaic a lui Rafael pare, în cel mai bun caz, siropoasă.
Este stranie idolatrizarea pe care renascentiștii o aveau față de arta antică din care, însă, excludeau mozaicul, de parcă n-ar fi fost omniprezent în Antichitate, de pe țărmurile Albionului romanizat până în inima Asiei. Atât de pregnantă este această prezență, încât putem vorbi de clasicismul unei culturi/civilizații în funcție de prezența sau absența mozaicului din arta ei. Ca punct de orientare, Apusul a încetat să fie clasic din momentul în care a încetat să producă mozaicuri, în aceeași măsură, Răsăritul continuă să fie clasic încă multă vreme, până și în „mutația” sa arabă. Dacă moartea mozaicului în Occident este Renașterea, agonia sa începe din momentul în care Occidentul iese de sub sfera de influență a Constantinopolului.
Fără mozaicuri, aproape nimic din iconografia creștină originară nu s-ar fi păstrat
Pe principiul Apa trece, pietrele rămân, tot cam același lucru se întâmplă și cu vopseaua și tesserae-le, mult mai rezistente la maratonul timpului decât „alternativa” lor lichidă. Datorită lor putem contempla încă una dintre cele mai importante opere de artă ale creștinătății – Basilica San Vitale din Ravenna, așa cum era ea în secolul al VI-lea. Mozaicurile sale pe fond verde strălucitor, aproape smarald, de parcă Sfinții ar păși pe iarbă, sunt o mărturie vie a bizantinismului occidental în vara sa indiană. Aici avem portretele etalon ale împăraților bizantini în toată splendoarea lor: Sfinţii Iustinian cel Mare și Teodora, imortalizați în Altarul Bisericii, înconjurați de cler și curteni, purtând însemnele rangului. Este uluitoare constatarea pe care ochiul atent o face, ca și creierul obișnuit cu clișeul conform căruia arta bizantină nu are expresie, nici individualitate. Privind la bărbații și femeile din anturajul celor doi monarhi, observăm cât de diferit sunt reprezentate trăsăturile personajelor istorice reale, de la forma capului și bărbia dublă până la nas și ochi, și chiar sprâncene, al căror caracter individualizat merge atât de departe, încât vedem firele de păr zburlite, ca o perie, din sprâncenele Arhiepiscopului Maximian. Poate că nu putem vorbi de realism, dar cu siguranță vorbim de asemănare. Rămânând încă la San Vitale, am fost plăcut surprinsă să constat că mozaicurile de la Catedrala Mântuirii Neamului fac referire la bazilica aceasta din Antichitatea târzie. Când veți vizita catedrala, să vă opriți în fața mozaicului cu Jertfa lui Melchisedec. Personajele au aceeași îmbrăcăminte cu cele din imaginea omonimă din Ravenna, până și fața de masă și Potirul din Icoană sunt aceleași. Deasupra se coboară mâna lui Dumnezeu să binecuvânteze, iar Abel cu mielul în brațe este replica desăvârșită, cu un mileniu și jumătate mai tânără, a celui de la San Vitale. O altă referință care nu-l poate decât emoționa pe iubitorul de Bizanț se află chiar la „poalele” Pantocratorului din turla centrală, înconjurat de pandantivii mici cu patru Serafimi, într-o reproducere a celor din Hagia Sophia. În interiorul cupolei se află bolta cerească, spuzită de stele, imagine familiară în aproape orice Biserică pictată pe fundal albastru, dar pe care vizitatorul occidental o va asocia probabil cu cerul înstelat al lui Giotto, din Cappella degli Scrovegni. În realitate, acest motiv atât de faimos și de răspândit își are originea tot în Ravenna primelor veacuri creștine, în mozaicurile din mausoleul Gallei Placidia (392/93 – 450), împărăteasă mamă și regentă a Imperiului Roman de Apus, fiică a lui Teodosie cel Mare. Merită menționată și o altă Biserică cu mozaicuri celebre, care și-a pus amprenta ei istorică asupra catedralei noastre – Mănăstirea Chora din Istanbul, astăzi Moscheea Kariye. Sunt greu de descris frumusețile mozaicate care i-au supraviețuit Constantinopolului bizantin, de aceea prefer să atașez doar câteva imagini de la Chora și Hagia Sophia, ambele repere fundamentale în arta creștină de pretutindeni.
Catedrala noastră duce mai departe torța aprinsă de străvechea Mesopotamie
Spre deosebire de Apus, Bizanțul nu a repudiat niciodată mozaicul, ci l-a păstrat, dezvoltat și transmis mai departe chiar și unor culturi străine, dintre care cea mai notabilă rămâne cea arabă, unde motivele vegetale și decorative au înlocuit definitiv reprezentarea persoanelor. În prezent, numai țările ortodoxe se bucură de o continuitate neștirbită a acestei tradiții, atât de migăloasă, încât a fost în mare parte abandonată. Astfel, catedrala noastră duce mai departe torța aprinsă de străvechea Mesopotamie și, prin influențele istorice pe care le-a îmbrățișat, face o sinteză a marii arte mozaicale bizantine, fiind un proiect poate la fel de curajos ca Biserica Înțelepciunii lui Iustinian.
Amatorii de curiozități istorice de pretutindeni, care visează la chipul Bizanțului originar, nu mai trebuie să inventeze mașina timpului, ci pot face un simplu city break în București, pentru a contempla cea mai mare colecție de mozaicuri bizantine din lume, veritabil Bizanț după Bizanț în care încă se mai slujește după ritul bizantin. Moștenirea bizantină a românilor pare să-și atingă zenitul tocmai aici, realizând o simetrie istorică perfectă și doborând același record pe care se estimează că-l doborâse și Hagia Sophia.
Așadar, ești la Constantinopol, acolo unde s-a pus piatra de temelie a frumuseții. În această stră-stră-străbunică a catedralei țării tale, intri la etaj, în galeria împărăteselor, și rămâi cu gura căscată în fața celui mai frumos mozaic care i-a supraviețuit atotmâncătorului timp. Lângă Deisisul lui Mihail al VIII-lea Paleologul ești deopotrivă o muscă în Biserică și un viteaz din veacul al XIII-lea, care saltă de bucurie că și-a redobândit cetatea. Și un muritor la sfârșitul lumii.
Geanina Tănase
Sursa: http://ziarullumina.ro.
