Preot Ioan Bădiliță
Atunci când ascultăm Evanghelia despre posedații din Gadara, avem tendința de a ofta condescendent, zicând în sinea noastră: „Mulțumesc Domnului că n-am trecut prin așa ceva”. Așa să fie, oare? Nu prea cred. Într-o măsură mai mică sau mai mare, mulți dintre noi – cu mine în frunte – am dat uitării cel mai profund adevăr despre noi înșine: măreția de a fi creați după chipul lui Dumnezeu – eikon Eikonos – Icoane vii ale lui Hristos. Liberi, raționali și verticali.Posesia demonică înseamnă, în primul rând, o pierdere a libertății. Trecem, adesea, pe lângă femeia cu batic alb de lângă Mitropolie, care vorbește singură toată ziua, și zâmbim ușor pe sub fular, recunoscători că nu suntem ca ea. „Săraca, nu e în toate mințile”, zicem în taină. Dar, să privim mai atenți: Între ceea ce se află pe buzele ei și ceea ce se găsește în mintea noastră există o corespondență de unu la unu. Vă întreb: Suntem noi mai sănătoși, mai întregi, doar pentru faptul că știm să ascundem mai bine haosul din noi?
Fragmentarea mentală e un semn că am rătăcit drumul. Când ceea ce e în noi se exteriorizează, acolo e doar vârful aisbergului. „Mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt alcoolic precum vecinul meu”, ne consolăm. Dar dependența, dragul meu, vine în diferite forme și dimensiuni: droguri, sex, alcool, mâncare, netflix, relații, facebook, tik-tok, bani și, mai ales, ego-ul nostru. Suntem noi mai puțin dependenți numai pentru că știm să camuflăm mai bine atașamentele noastre pătimașe? Nu. Suntem mai buni doar în a ne preface că totul e okay. Dar, pe măsură ce boala progresează, și acel „sunt okay” se face praf. Culegem ceea ce semănăm.
Există „posedări” mult mai profunde și mai insidioase, care nu sunt deloc mai puțin sângeroase decât filmele lui Quentin Tarantino. Acestea devin, în cele din urmă, părți integrante din țesătura vieții cotidiene. Gândiți-vă la răul sistemic care mișună în subteranele societății de azi. Corporațiile și ideologia surclasează persoana și demnitatea ei. Indiferența ia locul compasiunii. Legislația nu are loc pentru cuvântul „dragoste”. Cei puternici sunt aplaudați, iar cei slabi sunt călcați în picioare.
Nu știu exact de ce Gadarenii Îl roagă pe Iisus să plece din orășelul lor, dar Matei ne sugerează că ar avea legătură cu pierderea porcilor. Iisus nu e partenerul de afaceri ideal. El prețuiește omul, nu profitul. Societatea ne învață invers.
Tentația de a crede că dețin și înțeleg tot adevărul este cea mai mare amăgire dintre toate. De aceea, omul rămâne blocat între parametrii înguști ai propriei semeții. „Păcatul este refuzul de a crește”, scrie Sfântul Grigorie de Nyssa. E convingerea că nu mai ai nevoie să crești. Că ai ajuns în vârf. Și atunci, nu ești cu nimic mai presus decât posedații din Evanghelie…
Prezența lui Iisus scoate răul așa cum medicul chirurg îndepărtează o tumoare. Prezența Lui aduce în noi și printre noi o lumină pe care niciun întuneric nu o poate învinge. El aduce Împărăția și asta ne face, de multe ori, să ne simțim inconfortabil. Unde-i Împăratul, e și Împărăția. Iar pentru a trăi în ea, trebuie să acceptăm medicina, bisturiul și focul Doctorului. Ne trebuie curaj să-I îngăduim să strige și să numească demonii ascunși sub epiderma fiecărei plăceri. A fi un vlăstar al acestei Împărății înseamnă să te schimbi, să te înnoiești, să-ți schimbi paradigma. Să lași în urmă tot ceea ce, oricât de drag ți-ar fi, nu face parte din Calea, Adevărul și Viața lui Hristos. Și, pe măsură ce mergem către El, vom vedea, încet-încet, cum peisajul nostru interior se schimbă, în timp ce zeul ego-ului nostru se va arunca de pe stâncă în mare, și în locul liber va intra, cu toți Îngerii și toate galaxiile, Dumnezeul cel Viu și Bun.
