Este bine ca cel ce vrea să trăiască duhovniceşte, şi mai ales monahul, să fie departe de unele preocupări, lucrări etc. care îl îndepărtează de scopul său duhovnicesc. Să nu se apuce de treburi multe şi nesfârşite, fiindcă acestea niciodată nu se mai termină. Şi dacă nu învaţă să facă lucrări lăuntrice întru sine, mereu va devia în cele exterioare. Oamenii care încearcă să termine treburile cele nesfârşite sfârşesc această viaţă cu nedesăvârşiri duhovniceşti şi se pocăiesc la sfârşitul vieţii lor, dar aceasta nu le mai ajută la nimic, fiindcă a ieşit deja paşaportul. De altfel, şi o pauză în treburi este neapărat necesară pentru un mic interval de timp.
Când multele lucrări se împuţinează, vor veni, fireşte, şi odihna trupească, şi setea pentru lucrarea lăuntrică, ce nu oboseşte, ci odihneşte. Atunci şi sufletul va respira îmbelşugatul oxigen duhovnicesc. Osteneala lucrării duhovniceşti nu oboseşte, ci odihneşte, fiindcă îl înalţă pe om şi îl apropie de Părintele cel iubitor şi atunci sufletul lui se veseleşte.
Osteneala trupească, atunci când nu are un sens duhovnicesc sau mai degrabă când nu porneşte dintr‑o nevoie duhovnicească ca să fie justificată, îl sălbăticeşte pe om. Chiar şi căluţul cel mai liniştit începe să dea cu copita atunci când este obosit peste măsură. Şi cu toate că n‑a avut obicei rău, îl dobândeşte în timp, deşi pe măsură ce creşte ar trebui să fie tot mai cuminte.
Se pot trece cu vederea unele lucruri (n.tr. materiale) ca să aibă întâietate cele duhovniceşti. Munca multă şi grija multă îl fac lumesc pe monah, iar simţământul lui devine lumesc. În continuare trăieşte ca un mirean, cu toată neliniştea şi agitaţia lumească. Pe scurt, el trăieşte încă din această viaţă o parte din iad cu neîncetatele griji, nelinişti şi nenorociri. Atunci când monahul nu se îngrijeşte de cele materiale, ci de mântuirea sa şi de cea a altor oameni, Îl face pe Dumnezeu iconom al său, iar pe oameni slujitori ai săi.
Vă aduceţi aminte de întâmplarea cu Cuviosul Gherontie[1] şi ucenicul său? Cuviosul Gherontie o rugase pe Maica Domnului să‑i dea puţină apă de băut pentru sine şi pentru ucenicul său. Maica Domnului, ca o Mamă bună, a deschis o crăpătură în peretele chiliei lui şi a scos apă, agheasmă, ca să bea. Mai târziu, ucenicul său a început să zidească terase, să care pământ, să facă grădină, împovărându‑se cu multă grijă şi neglijându‑şi îndatoririle duhovniceşti. Dat fiind că apa nu îi ajungea, a luat o daltă ca să deschidă mai larg scobitura pentru a putea lua mai multă apă. Văzând aceasta, Maica Domnului a luat apa şipotului şi a scos‑o mult mai jos de peştera lui, spunându‑i: „Dacă vrei grădini şi împrăştiere, să cari apă de departe!”.
[1] Vezi Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinţi aghioriţi.
Extras din Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
Descoperă cuvintele și învățăturile Cuviosului Paisie Aghioritul.
