O inedită și mișcătoare istorisire athonită
de Monahul Dionisie Tambakis
Prezenta istorisire este o experiență mișcătoare a fericitului monah Theoklitos Dionisiatul, pe care a mărturisit-o acum vreo 38 de ani monahului athonit Chiril de la Mănăstirea Pantocrator, care cu nostalgie ne-a povestit-o acum câteva zile.
Așadar de la Happy Christmas al „fericiților” oameni, gândul nostru să călătorească anul acesta la Sfântul Munte, acolo la înfricoșătoarea Karulie cu asceții desculți și la toate cele pe care ni le mărturisește cu emoție sfințitul și înțeleptul Monah Theoklitos Dionisiatul.
∗ ∗ ∗
Fiind monah tânăr pe atunci, în anul 1941, în timpul ocupației germane și într-o iarnă înfricoșător de aspră, mi-a venit gândul cel bun să cercetez, ca un pelerin, înfricoșătoarea Karulie, să fac și eu un Crăciun ascetic împreună cu acei călugări ca vulturii din acel loc lipsit de mângâiere.
Binecuvântarea mi-a dat-o imediat, fără nicio ezitare, starețul meu, Părintele Gavriil, care și egumen al Mănăstirii Dionisiu a fost rânduit. Mi-a dat încă și câțiva bani pentru călătoria mea cu barca cu motor, precum și câteva flanele pentru a mă schimba. Apoi m-a binecuvântat și rugându-se pentru mine, m-a trimis în acea călătorie.
Am pus metanie starețului, mi-am ridicat traista în spate, am luat un toiag în mână și m-am îndreptat spre Karulia cu scopul de a lua parte la privegherea praznicului Nașterii Domnului.
Încă din dimineața ajunului cerul era negru ca plumbul. Începuse să cadă o lapoviță înțepătoare. Cuprins de o așteptare plăcută, am ajuns după amiază târziu la stâncoasa Karulie, când soarele, străduindu-se să se elibereze de norii denși, era aproape să se ascundă după orizontul negricios al mării. Atunci au început să se adune în grabă asceții karulioți, ca să prăznuiască toți împreună Nașterea Domnului. Unii coborau direct de pe stânci, alții pe niște scări atârnate, iar alții cu ajutorul unor lanțuri. Era o priveliște mișcătoare nemaiîntâlnită.
Acești pustnici aveau atârnate pe umerii lor slabi traistele lor de păr de capră, murdare, dar sfințite. Cu rasele lor cârpite de sute de ori, se heretiseau unul pe altul, făcând o închinăciune adâncă, după care își lua fiecare locul său în Kiriakonul semi-luminat, dar plin de har.
Un călugăr a bătut într-o toacă mică anunțând începerea privegherii, iar preotul de rând, putând un epitrahil de culoarea mării, a dat binecuvântare.
Frigul era înțepător. Toți erau înfășurați strâns cu săracele lor rase. Răsuflările psalților scoteau aburi în timp ce psalmodiau laudele. Cântările aduse lui Dumnezeu în mijlocul stăpânirii aspre a iernii, precum și expresia afumată de fumul de tămâie a Maicii Domnului din catapeteasmă, care ne privea cu afecțiune, ne încălzea sufletele, ridicându-ne la înălțimea tainei slujirii Preacuratului ei Prunc, a Nașterii lui Hristos. Și astfel aveam multă pace, ca cea a oilor din staulul din Betleem, atunci când Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se renască în Betleemul cel ceresc.
Însă în tot timpul privegherii de toată noaptea, o deosebită impresie mi-a făcut un călugăr slab ca o trestie, cu o barbă mare și albă, care stătea într-o strană foarte veche. Deși stătea în frig nemișcat ca o statuie, totuși fața lui zbârcită, dar plină de viață, ca gutuia coaptă, datorită ascezei, făcea regulat diferite mișcări și strâmbături ciudate, arătând prin aceasta că trăia în acele clipe intens evenimente aduse din altă lume.
Vedeai cum se succedau nădejdea cu melancolia, mâhnirea cu bucuria; cum sălta ca un cerb tânăr și îndată se strângea cutremurat de dumnezeiasca frică. Făcea strâmbături ca și cum ar fi urmărit o priveliște ciudată și astfel uneori plângea, alteori se încrunta, iar alteori zâmbea, făcând nenumărate cruci și închinăciuni.
În timp ce ascetul își săvârșea propria sa slujba cuvântătoare, alături psalții murmurau Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu:
„Mărește, suflete al meu, pe cea mai cinstită și mai slăvită decât cetele cele de sus. Taină străină văd și preaslăvită, cer fiind peștera…”.
Candelele mici și vechi de la catapeteasmă își răspândeau nobilele și totodată smeritele lor străluciri multicolore de lumină. Iar un policandru sărac cu lumânări de ceară curată lumina plăcut, cât îi era cu putință, întunericul. Toate erau simple, neîmpodobite, pustnicești…
Astfel, în pace, a trecut privegherea, până când ne-am împărtășit cu Preacuratele Taine și preotul, prin „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri…”, a pus capăt acelei mistagogii cerești.
Răsăritul trandafiriu se lumina încet-încet prin cercetarea soarelui vestind Răsăritul răsăriturilor, Luceafărul de dimineață, pe Cel Care S-a născut, Iisus Hristos.
După ce am primit anaforă și am băut agheasmă, ni s-a oferit cafea și fructe de cactus în Kiriakonul sărac și neîmpodobit al Schitului Karulia. Eu slujeam la împărțirea tratației, luând aminte și minunându-mă de acei pustnici, considerându-i drept niște ființe ciudate, ca niște arhangheli pe pământ.
Atunci duhovnicul Schitului l-a întrebat pe acel ciudat ascet dacă vrea să rămână și a doua zi. Iar acela i-a răspuns:
– Desigur, doresc să rămân, căci nu am ce să mănânc, deși aș fi vrut mai bine să mă liniștesc la coliba mea. De aceea, fiți bun și primiți-mă și pe mine să mănânc cu voi.
A doua zi, după ce am săvârșit Parastasul ctitorilor, duhovnicul, pe care îl înștiințasem de mai înainte despre purtarea ciudată a pustnicului sărac la privegherea din noaptea precedentă, pe un ton cuviincios, dar poruncitor, i-a spus:
– Părinte, te rog, spune-ne ce auzeai ieri la priveghere și tot îți schimbai expresia feții?
Pustnicul refuza insistent să dea răspuns, păzind înlăuntrul său ceea ce trăise ca pe o vistierie de mare preț.
– Dar te jur pe Numele lui Hristos să ne spui!
– Gheronda, oare astfel de lucruri se pot spune?
– Hai, fii bun și spune-ne, ca să ne folosim și noi, frații tăi.
– Dar nu pot…
– Dacă nu spui, de aici nu vei pleca.
Cu toată această silire politicoasă și fără să vrea, ciudatul pusnic, silit fiind de dragostea duhovnicului și a părinților care rămăseseră și în acea zi la Kiriakon, a început să mărturisească cu lacrimi și zdrobire de inimă:
– Ce să vă spun? Iată, tot ceea ce ați citit și ați psalmodiat, eu le vedeam și participam la ele.
„Contemplam dumnezeiescul Prunc, pe Hristos al nostru, oile, puținele ființe vii care erau acolo. Era acolo și o vacă care stătea lângă Hristos și-I încălzea fața cu răsuflarea ei. Cădeau picături de la umezeală și de la stalagmitele umede, căci era peșteră acolo, iar nu o clădire făcută de om… Acolo aproape am văzut-o și pe Maica Domnului lăuză, care își înfășurase Pruncul cu cinstitul ei veșmânt, și s-a culcat alături într-o parte. Îi era frig, căci era locul gol și nu avea de ce să se rezeme. De cealaltă parte o ciobăniță adusese lapte cald, care abia fusese muls, ca să spele cu el dumnezeiescul Prunc. Unde să se afle în acel ceas apă caldă? Toate erau cristaline și înghețate…
Și dintr-odată s-a deschis peștera și au intrat niște Îngeri, care coborau și se suiau în Cer, și se auzea o melodie nespus de dulce…
Iosif plângea tot timpul, cuprins fiind de teamă și bucurie. Precum preotul care stă cu frică la Slujba cea nesângeroasă, așa și el slujea în acea noapte în acea prea săracă peșteră din Betleem, dar totodată și desfătată și sfântă Biserică”.
Mai jos, o adiere puternică făcea să vuiască Karulia, în timp ce valurile de la întâlnirea mării cu pământul loveau sălbatec, înfricoșând stâncile prăpăstioase. Ciclamele[1] albe și porfirii, care cresc prin crăpăturile stâncilor, vesteau învierea în inima iernii. „Hristos pe pământ, înălțați-vă!”.
Toată zidirea cuvântătoare și necuvântătoare din Grădina Maicii Domnului mărturisea prin mii de guri vrednice de credință că Hristos cu adevărat S-a născut și dumnezeiasca bucurie dătătoare de pace pe pământ s-a așternut.
[1] Plantă decorativă cu frunze în formă de rinichi, verzi pe o parte și purpurii pe alta, cu flori roșii sau albe.
Monahul Dionisie Tambakis – Nașterea Domnului 2017
