O influenţă puternică în modificarea raporturilor dintre Biserică şi Stat s-a înregistrat la sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului 20, când a debutat procesul de emancipare a naţiunilor din Europa Centrală şi din Balcani. Naţiunile din aceste zone s-au consolidat „pornind de la elementele care dădeau conţinut trăirilor sociale la nivel comunitar: limbă, tradiţii şi, nu în ultimul rând, religie” (Pr. prof. dr. Constantin Rus, „Dezvoltarea studiilor canonice”, în: Teologia ortodoxă în secolul al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2011).
Ortodoxia va reacţiona la secularizarea şi modernizarea forţate, prin naţionalism şi isihasm, acestea fiind, după cum afirma Victoria Clark în lucrarea „De ce cad Îngerii”, cele două răspunsuri ortodoxe la împrejurările ivite după căderea Constantinopolului, dar şi în timpul comunismului şi după căderea acestuia în estul Europei. Naţionalismul, ideologie şi politică derivate din conceptul de naţiune, care a contribuit în secolele 18-20 la cristalizarea conştiinţei naţionale şi la formarea naţiunilor şi statelor naţionale, a fost faţa extrovertită, socială, a reacţiei ortodoxe la transformarea brutală a societăţilor ortodoxe prin secularizare şi modernizare în regimuri politice absolutiste, iar isihasmul a fost faţa introvertită, individuală, a aceleiaşi reacţii ortodoxe (Ioan I. Ică jr., „Biserică, societate, gândire în Răsărit, în Occident şi în Europa de azi”, în: Gândirea socială a Bisericii, Fundamente – documente – analize – perspective, Ed. Deisis, Sibiu, 2002).
Pentru că încă există voci care condamnă fie naţiunea, fie naţionalismul, fie pe amândouă, am apelat la opinia celui mai mare teolog român al secolului 20, Părintele Dumitru Stăniloae, canonizat de curând în Biserica Ortodoxă Română. În lucrarea „Ortodoxie şi românism”, Părintele Dumitru Stăniloae face o radiografie pertinentă a ceea ce presupun naţiunea şi naţionalismul, Ortodoxia şi specificul naţional românesc, explicând faptul că naţiunile sunt de la Dumnezeu şi că la baza fiecărui tip naţional „acţionează un model dumnezeiesc etern” pe care naţiunile îl vor realiza în ele însele cât mai deplin. Dintru început se precizează că religia creştină se adresează persoanei şi nu naţiunii. De ce? Deoarece naţiunea „nu deţine o conştiinţă ipostatică de sine stătătoare”, aşa cum deţin persoanele umane. Calitatea naţională a eului omenesc, spune marele teolog român, nu constă în afirmarea naţionalităţii proprii, nu este nici naţionalism, nu este alături de gândirea, iubirea, bucuria şi tristeţea pur umană, ci ea este „gândirea, iubirea, bucuria, tristeţea, acţiunea şi conştiinţa purtând o anumită dispoziţie, o anumită vibraţie, un anumit iz comun unei grupe de oameni şi neîntâlnit la celelalte grupe” (Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2014).
Despre diversele naţiuni existente în lume, Părintele Dumitru Stăniloae spune că acestea sunt după cuprinsul lor eterne în Dumnezeu, căci pe toate le vrea Dumnezeu. După cum însuşi Adam nu a fost un om anaţional, căci a vorbit o limbă, a avut o mentalitate proprie, nici urmaşii acestuia nu pot fi anaţionali. Acest lucru ar însemna o abstracţiune.
Tratând subiectul naţionalismului sub aspect moral, Părintele Stăniloae face unele precizări demne de luat în seamă, în contextul blamării naţionalismului de unii care-l considerau un păcat grav, de a cărui vină ne mântuie singură Ortodoxia. De ce Ortodoxia? Pentru că Ortodoxia ne îndeamnă să lucrăm şi să gândim pentru întreg neamul omenesc, ne face să lucrăm şi să gândim ecumenic, fără a fi preocupaţi de conştiinţa că facem parte dintr-un neam. În acest sens, marele teolog român aduce o serie de exemplificări menite să facă lumină:
1) Naţionalismul este o consecinţă firească a naţiunii, iar dacă a aparţine unei naţiuni este ceva cât se poate de firesc, de la care nu te poţi sustrage, la fel cum nu poţi să o faci nici în cazul naşterii sau al alegerii părinţilor, tot aşa şi exprimarea ataşamentului faţă de naţiune prin naţionalism este o atitudine firească şi nu o cădere în păcat;
2) Instinctul manifestat în favoarea naţiunii capătă valoarea unui act altruist şi moral totodată. Din moment ce nu putem spune că afirmarea vieţii individuale este un păcat, întrucât aceasta ar implica negarea altor vieţi individuale, ori nepăsarea faţă de ele, sau după cum nu putem afirma că grija părintelui faţă de propriii copii implică nepăsarea faţă de alţi copii, tot aşa nu se poate spune că afirmarea naţionalismului ar fi negarea sau dezinteresul faţă de alte neamuri. Afirmarea propriei vieţi nu este neapărat ură faţă de alte persoane. Grija faţă de familie nu presupune o atitudine negativă faţă de alte familii. Astfel, munca în folosul neamului nu înseamnă o luptă împotriva altor neamuri;
3) Naţionalismul nu presupune a fi indiferent faţă de celelalte neamuri ca grupuri distincte, căci aceasta ar însemna a desconsidera şi deprecia opera minunată a lui Dumnezeu;
4) Celor care susţin că naţionalismul este un păcat fiindcă te face să nu-i iubeşti pe toţi oamenii la fel, Părintele Dumitru Stăniloae le spune că manifestările dragostei omeneşti în fapte nu pot fi decât extrem de reduse, limitate aproape la cercul social în care omul este aşezat. „Şi apoi, dacă iubeşti pe toată lumea la fel, ce urmări practice poate să aibă această iubire egală a întregii lumi? Să slujeşti tuturor egal de mult? Dar pentru aceasta ar însemna să te preumbli continuu pe tot globul pământesc ca să slujeşti fiecăruia, continuu grăbit că nu vei ajunge la toţi (…). Viaţa întreagă ar fi o dezordine de neînchipuit. Omul este o fiinţă limitată, oricât de infinită ar fi dragostea de oameni”;
5) Părintele Dumitru Stăniloae acceptă naţionalismul ca pornire împotriva altor neamuri străine, doar în funcţia pură de legitimă apărare a propriului neam împotriva altor neamuri acaparatoare;
6) Naţionalismul înţeles ca iubire faţă de aproapele, ca salvare a altor oameni de un neam cu tine, când aceia se află în primejdie de moarte, este, de asemenea, admis, fiind fundamentat scripturistic prin Pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37);
7) Naţionalismul, ca iubire de neam manifestată în îndemnul acceptării morţii pentru credinţă, în vederea dobândirii vieţii veşnice din Împărăţia Cerurilor, ar fi singura împrejurare când ai putea să-ţi îndemni neamul să primească moartea, precizează Părintele Stăniloae. „Cred că există şi un naţionalism capabil să-şi interpreteze iubirea de neam astfel”;
8) Nu în ultimul rând, Părintele Stăniloae precizează faptul că există şi un naţionalism care poate fi o grea cădere în păcat în momentul în care este rupt de credinţa în Dumnezeu, când faptele sunt săvârşite fără credinţă sau chiar împotriva credinţei.
Aşadar, există mai multe feluri de manifestare a naţionalismului. Vedem că un naţionalism rupt de credinţă poate fi o gravă cădere în păcat, dar dacă este o manifestare sinceră a iubirii faţă de aproapele, faţă de cel de un neam cu tine, poate fi socotit ca ceva bun. Însă, antinaţionalismul „ca fugă nu numai de forma creştină a vieţuirii, ci şi de conţinutul ei firesc, este prin sine o şi mai grea cădere în păcat”. Chiar dacă naţionalismul nu ne mântuie, practicându-l cu credinţă, nici nu ne pierde, arată Părintele Dumitru Stăniloae. În concluzie, un naţionalism ideal este acela care nu se desparte de credinţă şi de spiritul creştin cu care trebuie infuzat.
Pr. Ştefan Sfarghie
Sursa: http://ziarullumina.ro.
