Nearătare și smerenie

Unul din responsabilii ziarului religios Presa orto­doxă spune:

– Părintele Epifanie evita în tot chipul orice laudă, paradă sau arătare, pot spune chiar cu mânie.

Și continuă:

– În 1985 la Sihăstria sa s-a săvârșit tunderea a trei frați: unul, fost consilier la Curtea de Apel, unul, inginer electronist, și unul, absolvent al înaltei Școli Teologice (Rizario). Am vrut să scriem în ziarul nostru ceva despre acest fapt. Era firesc să se pomenească și despre numele Părintelui Epifanie. Ziarul Presa Orto­doxă iese în fiecare vineri, dar începe să se tipărească de miercuri. Lucrătorul de la tipografia ziarului nostru, I. A., a mers în miercurea aceea să se mărturisească la Părintele Epifanie. Avea cu el o pagină a ziarului și i l-a dat. După ce l-a citit, mi-a telefonat și mi-a spus:

– Te rog călduros să retragi pagina!

– Dar, nu se poate…

– Toate se pot. Numai să vrei. A început să se dis­tribuie?

– Încă nu.

– Retrage-o, te rog, și-ți voi plăti paguba!

– Dar, Părinte Epifanie, n-am scris nimic interesant.

– Te rog mult; retrage-o ca să mă liniștesc!

– Bine, răspunse acela oarecum nemulțumit.

– Deci, vei face cum am spus?

– Dacă o vreți atât de mult, o voi face.

– Îți mulțumesc! Acum m-am liniștit.

Și povestitorul adaugă următoarele:

– Părintele Epifanie a înscris virtutea pe stâlp de piatră. Alții vin și-ți cer direct sau indirect să scrii ceva despre persoana lor, iar acesta, deoarece am citat sim­plu numai numele lui, a rugat să anulăm paginile. Și această anulare a costat atunci, mi-aduc aminte, 25.000 de drahme.

*

Când a adormit fericitul mitropolit Ambrozie al Elefteropolei, care nu numai că-l prețuia pe Stareț, ci-l și iubea mult, a dorit să se publice testamentul său în Presa ortodoxă. Starețul a presupus că testamentul are multe cuvinte de laudă la adresa sa, așa cum și era în realitate. S-a îngrijit să afle conținutul testamentului și, iarăși, cu ajutorul responsabilului ziarului a „cenzurat” textul. De aceea, când s-a publicat se vede că în unele locuri există puncte de suspensie.

*

„De multe ori fericitul, își aduce aminte un oare­care monah, imitând pe Domnul și învățându-ne pe noi smerenia cea adevărată, a spălat picioarele Ucenicilor (De la Utrenia din Joia cea Mare). Mă refer în mod con­cret la două cazuri.

În primul caz a spălat picioarele unui frate cu puțin înainte de a fi îmbrăcat cu rasa. Astfel a reușit să dobândească, corect, trei lucruri bune: a) a încercat dispoziția de ascultare a fratelui; b) l-a învățat «practic», și c) a imitat smerenia Stăpânului.

În al doilea caz, un monah a căzut într-o oarecare greșeală și, atunci când a spus-o Starețului, acesta i-a spus:

– În loc de orice canon, peste puțin voi veni în chi­lia ta ca să-ți spăl picioarele.

Lucru pe care l-a și făcut.

E de prisos să spun, continuă povestitorul celor de mai sus, că faptele acestea s-au petrecut fără zgomot și fără să le afle nimeni până in ziua de azi .

*

Unul din fiii lui duhovnicești, care deținea un post de conducere, de multe ori i-a mărturisit o greșeală de-a sa ce avea legătură cu superiorii săi. Odată Starețul l-a amenințat că dacă va mai cădea în aceeași greșeală îi va da următoarea „pedeapsă”: îl va sili să stea ca să-i spele picioarele. Fiul său duhovnicesc din păcate a repetat același păcat, pentru care Părintele Epifanie a pus în practică amenințarea sa. Faptul acesta, precum era și firesc, a constituit pentru fiul său duhovnicesc o adevărată încercare duhovnicească. Și Starețul i-a spus după spălare:

– Deoarece știu că lucrul acesta te mâhnește, de fiecare dată când vei cădea în același păcat îți voi spăla picioarele.

Acela n-a mai îndrăznit să mai repete aceeași gre­șeală și, de fiecare dată când superiorii lui îl aduceau în pragul fărădelegii, striga:

– Nu pot! Pentru asta sunteți datori celui ce-mi spală picioarele!

Desigur, spunea aceasta fără ca aceia, însă, să înțeleagă ceva.

*

Caracteristic simplității Starețului este și următorul fapt: Mulți dintre lucrătorii care, de-a lungul timpului, lucrau la mănăstire, îi vorbeau la singular, desigur din simplitate, și nu din dispreț. „De multe ori, își aduce aminte un oarecare monah, gândul îmi spunea: «Oare, se mâhnește Starețul când îi vorbesc unii la singu­lar?»”. Odată l-am întrebat după un astfel de caz:

– Părinte, nu v-a deranjat când cutare v-a vorbit la singular?

– Fiule, n-am conștientizat niciodată că-mi vorbesc la singular. De altfel nici nu am astfel de preocupări.

*

Când a terminat Erminia Săptămânii Mari, a cerut de la un oarecare fiu duhovnicesc al său, astăzi preot, să se uite peste manuscris și să propună eventuale îndreptări. Surprins, tânărul student i-a spus:

– Părinte, este posibil să fac eu îndreptări în textul Sfinției Voastre? Eu vă văd ca pe un elefant de cunoștințe, în timp ce eu sunt un micuț șoricel, să spunem.

Starețul îi răspunse:

– Da, fiule, chiar dacă am presupune că lucrurile stau așa cum spui tu și elefantul cântărește 900 de kilograme, iar șoricelul câteva grame, oare nu fac împreună ceva mai mult de 900 de kilograme?

Extras din cartea Crâmpeie de viață – Arhim. Epifanie Teodoropulos, Editura Evanghelismos.