Timp de aproape un veac, călătoria sa prin lume a fost un pelerinaj al credinței și slujirii. Din cei mai bine de 95 de ani de viață, 65 i-a dăruit cu smerenie și rar devotament Bisericii, luminând calea credincioșilor cu harul său.
Ierarh cu pregătire teologică și culturală de excepție, Anastasie Yannoulatos a fost un apostol al Evangheliei, un făuritor de pace și un dăruitor neobosit al merindelor spirituale și materiale, mai ales în îndepărtatele ținuturi africane.
Timp de peste trei decenii, a ostenit cu o râvnă neclintită pentru renașterea Bisericii Ortodoxe martirizate din Albania, devenind el însuși o mărturie vie a Învierii.
Acesta a și fost principalul mesaj pe care îl propovăduia nu doar prin cuvinte, cât mai ales prin fapte, prin trăiri și nădejde profundă, fără poticniri, în așteptarea zilei celei mari și neînserate a Domnului.
Viața Arhiepiscopului Anastasie Yannoulatos se desfășoară sub privirile noastre asemenea unei pagini de sinaxar, scrisă deja cu slove de lumină, deși, fără îndoială, multe alte mărturii și fapte neștiute încă își vor găsi locul în această poveste a dăruirii și sfințeniei.
Asemenea apostolilor de odinioară, cărora Mântuitorul le-a poruncit să meargă până la marginile pământului pentru a vesti Evanghelia, așa a primit și el nobila slujire și a urmat-o. E greu de înțeles cum a aflat atâtea resurse, o asemenea putere și râvnă, dragoste și răbdare, pentru a împlini adevărata misiune – ιερά αποστολία. Fie că a străbătut țările Africii, purtând lumina credinței în numeroase locuri, fie că a luat parte la congrese, simpozioane și întruniri ecumenice, toate aceste strădanii au fost doar o prefață pentru cea mai mare dintre misiunile sale: renașterea Bisericii Ortodoxe a Albaniei. Prin iubirea sa cu adevărat apostolică, a reclădit-o din temelii, așezând-o în rândul Bisericilor Autocefale, ca pe o făclie ce arde necontenit în marea comuniune a Ortodoxiei.
Dincolo de ceea ce este deja bine cunoscut despre viața sa – misiunea extraordinară în Albania, unde a construit o catedrală, reședința arhiepiscopală, instituții bisericești de cel mai înalt nivel, școli de teologie, mănăstiri, centre misionare și culturale, spitale, așezăminte filantropice -, trebuie evidențiat un fapt cu adevărat impresionant: Arhiepiscopul Anastasie nu s-a oprit doar la zidirea de lăcașuri sfinte, ci a reconstruit, restaurat și înălțat din temelii peste 400 de Biserici și mănăstiri, dar mai ales nenumărate suflete…
Când a ajuns la Tirana, mai întâi ca exarh al Patriarhului Constantinopolului, Dimitrios, și apoi în calitate de cârmuitor al Bisericii Albaniei, începând cu anul 1992, Arhiepiscopul Anastasie a fost întâmpinat, nu cu solemnitatea firească unui astfel de moment, ci cu realitatea dureroasă a unei Biserici aproape șterse din istorie. Fără un lăcaș potrivit pentru instalarea sa, ceremonia s-a desfășurat într-o sală simplă de competiții sportive, singurul spațiu disponibil, căci Bisericile rămase erau ruinate, iar slujbele fuseseră alungate din ele de aproape o jumătate de veac.
Sub regimul ateu, Biserica Albaniei era oficial desființată, ștearsă din documentele statului și condamnată la tăcere. Cu toate acestea, credința nu a putut fi stinsă. Chiar și în cele mai întunecate vremuri, ea a supraviețuit tainic în inimile oamenilor, ca o flacără ascunsă, păstrată cu prețul suferinței, în vreme ce orice mărturisire publică era aspru pedepsită.
Am fost martor al prezenței misionare a acestui ierarh minunat, răspândită ca o lumină vie în atâtea locuri. Întâlnirile cu dânsul mi-au rămas întipărite în suflet, iar despre ele aduc mărturie acum – poate prea târziu, dar într-un veac care încă nu și-a scris ultimul cuvânt…
Cea dintâi amintire este participarea la Sinaxa exarhilor din Patriarhia Română, desfășurată în anul 2006, la Mănăstirea Tismana (Arhiepiscopia Craiovei), la împlinirea a 600 de ani de la trecerea la cele veșnice a Cuviosului Nicodim cel Sfințit.
La invitația fericitului întru pomenire Patriarh Teoctist, și în comuniune cu alți ierarhi români și străini, Arhiepiscopul Anastasie a participat la sinaxă și, mai ales, la săvârșirea solemnă a Sfintei Liturghii. Deși rânduiala dipticelor Bisericii l-ar fi așezat după Patriarhul Teoctist, întâistătătorul Bisericii noastre i-a acordat toată cinstirea Arhiepiscopului oaspete, oferindu-i protia Dumnezeieștii Liturghii cu toată dragostea fraternă, cum făceau adeseori.
În cuvântul rostit cu acel prilej, Arhiepiscopul Anastasie a ales să se adreseze nu doar prin argumente teologice, ci printr-un limbaj filocalic, plin de profunzime duhovnicească. Perspectiva sa, conturată cu finețe și har, m-a impresionat profund, căci nu era doar o expunere a doctrinei, ci un îndemn viu la trăirea credinței ca pe o realitate interioară, plină de lumină și iubire.
Nu a fost însă singurul moment în care arhipăstorul Bisericii Albaniei mi-a atras atenția. La numai un an distanță, la București, cu prilejul înmormântării Patriarhului Teoctist, a fost prezent, printre mulți ierarhi străini, dar puțini întâistătători de Biserici, și Arhiepiscopul Tiranei, Durrësului și al Întregii Albanii, Anastasie.
Înainte de slujba Înmormântării, în Palatul Patriarhiei, în aula care poartă acum numele Patriarhului Teoctist, reprezentanții Bisericilor Ortodoxe surori au rostit cuvinte de evocare. Dacă va cerceta cineva alocuțiunile, va descoperi bogăția spirituală din discursul Arhiepiscopului Anastasie, nădejdea lui în Înviere și căldura cuvintelor atent alese, pentru a-l cinsti pe fratele său întru slujire, Patriarhul Teoctist. Înțelegeam atunci că acele cuvinte rostite în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” erau un semn de recunoștință și pentru mărinimoasa atenție cu care Patriarhul Teoctist îl întâmpinase cu doar un an în urmă, în timpul vizitei oficiale amintite (București și Tismana, 2006).
În anul 2017, Arhiepiscopul Anastasie, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Albaniei, a răspuns invitației Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și a întreprins o vizită oficială în Biserica Ortodoxă Română. Au fost atunci invitați mai mulți întâistătători și ierarhi ai Bisericilor care au făcut misiune în țări foste comuniste.
Cuvântul rostit de Arhiepiscopul Anastasie cu acel prilej nu s-a limitat la a fi o expunere erudită, elegant articulată după rigorile academice, ci a fost o mărturisire vie, plămădită din adâncul trăirii sale duhovnicești, care îndemna la ațintirea privirii către Hristos, Împăratul veacurilor: „Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei și a șezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu”(Evrei 12, 2). Având această conștiință, slujitorii vrednici ai Bisericii au trecut peste toate ideologiile care s-au manifestat – fie că au fost comuniste sau de altă factură – de-a lungul istoriei.
Într-una dintre vizitele la Mănăstirea Simonos Petra, în timpul șederii acolo pentru câteva zile, unul dintre viețuitorii mănăstirii, cunoscut imnograf și aghiograf, l-a evocat frecvent pe Arhiepiscopul Anastasie. Îl întâlnise demult, întrucât erau prieteni apropiați. Ceea ce mi-a spus este îndeobște cunoscut, dar felul în care a zugrăvit lucrarea lui de apostolat mi-a lăsat o impresie adâncă. Atât de înaltă era râvna sa pentru Evanghelie, atât de jertfelnică slujirea sa, încât mărturia sa se așază nu doar alături de, ci chiar deasupra unor pagini de sinaxar pe care le întâlnim la pomenirea Sfinților Bisericii noastre.
Autoritățile din Albania, care nu au privit cu ochi buni lucrarea sa, nu au înțeles nici măcar tardiv mărturisirea lui și faptul că tot ce s-a făcut acolo sub înțeleapta lui cârmuire, într-un timp de numai trei decenii, a fost lucrarea Duhului Sfânt.
Biserica Ortodoxă a Albaniei, odinioară ruinată și îndoliată, a renăscut prin harul divin și prin mâinile celor pe care Dumnezeu i-a trimis alături de Arhiepiscopul Anastasie – oameni cu mari posibilități, aleși nu întâmplător, ci pentru a deveni făclii ale renașterii și vindecării unei Biserici aproape șterse din istorie.
Marii armatori greci, prietenii Arhiepiscopului, au șters lacrima de pe pietrele zidurilor și din inimile oamenilor.
Fiul Învierii, Anastasie, care a clădit nu doar o catedrală închinată Sfintei Învieri, ci și școli teologice, publicații bisericești și nenumărate instituții purtând același nume, pășește acum spre Însăși Învierea pe care a mărturisit-o neobosit întreaga sa viață.
În candela sufletului său arde lumina unei vieți pline de fapte bune, care lasă în urmă la fel de multă lumină, una pe care întunericul nu va reuși să o răpună…
Profund impresionat și recunoscător pentru cuvintele sale, pentru zâmbetul blând, pentru întâlnirile care mi-au fost dăruite, dar mai presus de toate, pentru exemplul cutremurător și uimitor de lucrare apostolică, înalț și eu înaintea Domnului istoriei o smerită rugăciune, înțelegând aprioric că nu are nevoie de rugăciunile mele, ci eu de ale lui!
În ultimele zile petrecute la spital, deși se afla într-o stare de sănătate precară, Arhiepiscopul nu a contenit să spună altceva decât „Hristos a înviat!”. Repeta aceste cuvinte cu nădejdea izvorâtă dintr-o credință și trăire profundă. Când i s-a spus de către cei care l-au vizitat că mulți se roagă pentru el, Arhiepiscopul a găsit puterea să spună: „Le sunt recunoscător tuturor!”
Odinioară, când Sfântul Grigorie Teologul a ajuns să păstorească Biserica Constantinopolului, aproape toate comunitățile creștine din capitala imperială erau ariene. A slujit o vreme într-o casă a unor nobili, care a devenit „Biserica Învierii” – Anastasia.
În ajunul unei zile de Înviere, Arhiepiscopul a fost lovit cu pietre de către adepții lui Apolinarie, încercând să-l oprească în opera propovăduirii dreptei credințe. Nu s-a împuținat la suflet, ci chiar și-a mărturisit regretul că nu a murit martir. Când a plecat din Constantinopol, la scurt timp, o singură Biserică rămăsese ariană, iar celelalte reveniseră în staulul oilor cuvântătoare ale Trupului tainic a lui Hristos.
La fel s-a întâmplat și cu Arhiepiscopul Anastasie. Când a sosit la Tirana, Ortodoxia era doar o umbră a ceea ce fusese odinioară – nicio Biserică nu mai era funcțională, iar credința era înăbușită de deceniile prigonitoare ateiste. Dar prin harul și râvna sa neobosită, Biserica a renăscut sub ochii lumii, asemenea unui miracol istoric. Astăzi, când sufletul său se înalță către Ceruri, rămân în urma sa nu doar ziduri de piatră, ci o întreagă lucrare misionară, impresionantă prin frumusețea, dăruirea și anvergura sa nemaiîntâlnită. Fiecare ctitorie, fiecare Biserică restaurată, fiecare școală teologică sau centru filantropic sunt o mărturie vie a lucrării Duhului Sfânt, care a făcut dintr-un om al credinței un apostol al Învierii pentru un neam ce părea condamnat la uitare.
Arhiepiscopul Anastasie și-a încheiat viața în ziua pomenirii marelui ierarh constantinopolitan, Grigorie Teologul, ca și cum timpul ar fi voit să pecetluiască o legătură tainică între acești doi luminători ai Bisericii.
Multe nevoințe și virtuți i-au unit: nevoințele, virtuțile, încercările vieții, loviturile cu pietre, la propriu și la figurat, dar mai presus de toate, iubirea lor neclintită pentru Cuvântul cel veșnic, Cel ce „S-a făcut Trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).
Înmormântarea sa, rânduită în ziua pomenirii Sfinților Trei Ierarhi, ne aduce și mai aproape imaginea unui mare arhiereu, teolog, ctitor și misionar, un om cu o sensibilitate rară și o lucrare apostolică ce a înnoit chipul unei întregi Biserici. Cu o râvnă care a ars necontenit, Fiul Învierii, Anastasie Yannoulatos, a devenit el însuși o făclie ce nu se va stinge, un exemplu rar, aproape unic, de slujire deplină, fără temeri sau ceasuri de odihnă.
Cuvintele rostite despre el în ultimele sale zile grăiesc de la sine: Sfânt, Vrednic, Nemuritor…
Un nemuritor care va continua să vorbească, dincolo de timp, despre Înviere…
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Sursa: http://ziarullumina.ro.
