PS Ignatie (Episcopul Hușilor)
«Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai spune un cuvânt și se va vindeca sluga mea» (Matei 8, 8)
Pericopa evanghelică ne pune spre reflecție duhovnicească atitudinea plină de credință și de smerenie, pe care a avut-o un centurion roman. Substantivul „centurion” (sutaș) ne ajută să aflăm numărul ostașilor care se subordonau acestuia – 100 de ostași. Această categorie militară era una extrem de disciplinată. Centurionii erau cei care asigurau ordinea și aplanau orice fel de conflict care putea surveni între ocupantul roman și localnicii evrei. Știau ce înseamnă cuvântul. Orice om disciplinat (ordonat) are exercițiul respectării cuvântului dat. De aceea, sutașul care s-a apropiat de Hristos cerându-I să-i vindece sluga, L-a rugat pe Dumnezeu-Omul să spună „numai un cuvânt, și sluga sa va fi vindecată”.
Evident, era un om smerit, cu o credință deosebită. Nu I-a cerut lui Hristos să vină în casa sa. Probabil, în virtutea disciplinei de care era condus și modelat, acest centurion cunoștea că un evreu nu poate să intre sub acoperișul casei unui păgân, însă era ceva mai mult decât o disciplină exterioară. Era o disciplină interioară, a credinței și a smereniei sale. De aceea Îi spune, cu maximă siguranță: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai spune un cuvânt, și se va vindeca sluga mea”.
Sutașul avea o înțelegere profundă a tot ceea ce însemna «cuvântul». Noi, din păcate, prin «cuvânt» înțelegem doar o simplă emisie fonică. Centurionul ne învață următorul lucru: niciodată cuvintele nu se ascultă, ci se trăiesc; zgomotul (gălăgia) este cel care se ascultă.
Cuvintele dumnezeiești nu au nevoie să fie auzite, ci trăite, adâncite în inima noastră. În structura Liturghiei avem o parte numită «Liturghia Cuvântului» – prima parte, în cadrul căreia au loc lecturile biblice (din Epistolele Sfinților Apostoli și din Sfintele Evanghelii). În această parte a Liturghiei ni se cere să adâncim în noi cuvântul lui Hristos, pentru ca acesta să devină pentru noi hrană, lumină și bucurie. Însuși Hristos – Logosul, Cuvântul întrupat, ni Se dăruiește în acest mod în prima parte a Liturghiei, urmând ca în a doua parte, numită «Liturghia Euharistică», să mâncăm acest Cuvânt, hrănindu-ne cu Trupul și Sângele lui Hristos, în Sfânta Împărtășanie.
Între Liturghia Cuvântului și Liturghia Euharistică există o legătură indestructibilă. Liturghia Cuvântului este cea care ne deschide inima și ne pregătește mintea, să înțelegem că acest Cuvânt – pe care noi îl auzim și care se cere a fi trăit -, este un Cuvânt hrănitor, care ne dă putere, lumină și bucurie.
Pentru a-l putea adânci în inima noastră, cuvântul are nevoie de tăcere. Cineva spunea că „tăcerea nu înseamnă lipsa zgomotului, ci faptul că în această tăcere nu poate exista zgomot”. Doar în tăcere putem înțelege, mai profund, cuvântul.
Când suntem străbătuți de o bucurie extraordinară, strigăm (urlăm) de bucurie. De asemenea, când avem o suferință care ne doboară, ne zdrobește, urlăm de durere. În aceste situații, noi nu strigăm ca să fim auziți de cineva, nici nu ne punem problema că cineva ne-ar putea sesiza bucuria sau tristețea, dacă strigăm. Ne manifestăm în acest fel pentru că acel strigăt este de fapt o tăcere care vorbește din adâncul inimii noastre. Suntem atât de plini de aceste stări de bucurie sau de suferință, încât tăcerea din viscerele noastre cere să vorbească, iar aceasta este o formă de eliberare. Este ca un extaz pe care îl trăiește omul, prin tăcerea care se cere a fi exprimată.
Un teolog spunea că „Dumnezeu nu se ocupă de lucrurile omenești, ci întotdeauna El vrea să vorbească inimii”, așa cum i-a vorbit acestui sutaș, iar el a avut încredințarea că acel cuvânt al lui Hristos va avea putere de vindecare.
Cuvintele lui Dumnezeu-Omul sunt cuvinte-acțiune. Ele nu au nevoie să fie urmate de fapta propriu-zisă, pentru a fi concretizate. Noi, oamenii, avem nevoie ca ceea ce spunem să fie concretizat și de fapte, pentru ca, în felul acesta, să dăm dovadă că suntem oameni serioși, responsabili.
În Dumnezeu, cuvântul și fapta sunt identice (deoființă). Cuvântul lui Hristos este deja faptă (acțiune), pentru că El Însuși este Cuvântul, iar lucrările Lui Dumnezeu sunt deja cuvânt.
Când noi rostim ceva, întotdeauna avem și câteva momente de tăcere, când spunem că ne gândim, că reflectăm asupra a ceea ce urmează să verbalizăm. Orice cuvânt pe care noi îl spunem este precedat de o tăcere. Nu putem să vorbim de-a valma. Chiar și cel care vorbește foarte mult (flecărește) are nevoie să se gândească ce ar trebui să spună. Un cuvânt puternic, care conține în sine lumină și viață, este întotdeauna precedat de tăcere. Oamenii care s-au adâncit în tăcere și se hrănesc din aceasta sunt cei care au cuvântul cel mai puternic.
Prin puterea cuvântului înțelegem mai ales energia de a „învia” un om când este prins în chingile „morții”, capacitatea de a împărtăși lumină când sufletul unui om este prins în închisoarea întunericului. Prin puterea cuvântului înțelegem acea stare lăuntrică de a dărui bucurie, așezându-l pe orbita bucuriei pe cel care este afundat în hăul tristeții. Ne este suficient să auzim numai un cuvânt, de la oamenii pe care îi iubim, și am înviat.
Iubirea transformă cuvântul celui care ne este drag într-o adevărată minune și uimire. Este suficient numai să-i auzim timbrul vocii, iar când acesta ni se și împărtășește prin rostire, suntem deja într-o stare de minunare. Iubirea face posibil ca orice cuvânt pe care îl auzim din gura persoanei care ne este foarte dragă, să se transforme în hrană, într-un temei de bucurie, în lumină și mult zâmbet.
Sutașul din Evanghelie a înțeles, mai bine decât noi toți – cei care venim la Biserică, ce înseamnă puterea cuvântului lui Hristos.
Un Părinte al Bisericii, din primele veacuri creștine, Origen, ne spune că „noi ar trebui să avem grijă față de cuvântul lui Hristos, așa cum preotul sau episcopul are grijă, atunci când se împărtășește și ia, în palmele sale, Trupul lui Hristos, să nu cadă nicio fărâmitură”. Preotul sau episcopul pregătește Împărtășania pentru credincioși cu o grijă extraordinară, cu atenție sporită, ca nu cumva să rămână vreo fărâmitură pe undeva sau să cadă pe jos. De asemenea, când se împărtășesc credincioșii, este o grijă deosebită în a-L da pe Dumnezeu. Cu toții ar trebui să avem aceeași grijă, să nu cadă vreo fărâmitură a cuvântului lui Dumnezeu, nu atât din urechile noastre, cât mai ales din inima noastră – unde trebuie să ne străduim să ajungă cuvântul lui Hristos. Ni se cere o responsabilitate foarte mare față de cuvânt. Cuvântul, Cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, S-a întrupat, a venit în lume, ca să ne învețe să avem grijă față de orice cuvânt pe care îl rostim.
Din nefericire, trăim într-o lume în care avem foarte puțină grijă față de cuvânt. Există o depreciere a tot ceea ce înseamnă cuvântul – care nu e doar o simplă emisie fonică. Un cuvânt rostit poate să instaureze un întreg univers în jurul nostru. De exemplu, când rostim cuvântul „suferință”, acesta deja instaurează starea de suferință. Cu atât mai mult când ne vorbește cel care este subiectul acestei suferințe, cel care trăiește, în carnea lui, durerea cumplită a suferinței. De asemenea, când vorbim despre iubire, numai rostirea acestui cuvânt înseamnă împărtășire de iubire. Dacă am învăța să rostim mai mult cuvintele care au un conținut duhovnicesc (într-o exprimare simplistă – cuvintele pozitive), relațiile dintre noi și atitudinea unuia față de celălalt s-ar schimba.
Așa cum există o inflație economică, există și o adevărată inflație a cuvântului. Vorbim foarte mult și, din păcate, foarte prost. Cuvintele noastre sunt goale, fără conținut. Ele nu transmit nimic, nu înviază și nu hrănesc pe nimeni. Pericopa evanghelică ne cere să reflectăm mult mai profund la semnificația a ceea ce înseamnă cuvântul. Așa cum, prin cuvântul nostru putem să zidim, să înviem pe cineva, tot la fel îl putem distruge (nu numai să-l rănim, putem chiar să-l omorâm).
Dacă facem o analiză a cuvintelor pe care le rostim și care rănesc, comparativ cu cele care ar trebui să ne refacă din punct de vedere spiritual, s-ar putea ca procentajul să încline, consistent, înspre cuvintele care poartă în ele o energie distructivă. Rezultatul ar fi unul dezamăgitor pentru noi.
Într-un pasaj din «Jurnalul de la Păltiniș», Gabriel Liiceanu scrie, despre Constantin Noica, că obișnuia să-și asume anumite momente de tăcere, de însingurare, și le spunea ucenicilor, care veneau să-l caute, că este într-o perioadă de însingurare, folosind această sintagmă – „Eu acum vreau să primesc marfă” – să-mi încarc ființa cu energia care vine din tăcere.
Și noi avem mare nevoie de momente în care „să primim marfă”, să tăcem. La modul foarte simplist, dar înțelept, suntem avertizați că Dumnezeu ne-a dat două urechi – ca să ascultăm de două ori, și o singură gură – ca să vorbim o singură dată, adică procentajul vorbirii să fie minim, în comparație cu tăcerea.
În Deuteronom, Dumnezeu ne spune „să vedem cuvintele”, adică să vedem că ele iau viață în noi, căpătând trupul luminii și al bucuriei în viața noastră.
Sursa: http://episcopiahusilor.ro
