Era cu puțini ani înainte de intrarea mea la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț. Nu știam aproape nimic despre Agapia, deși este un loc atât de cunoscut, nu doar la noi, ci în lumea întreagă.
Dintre mănăstirile românești, Mănăstirea Agapia se afla pe podium. Cred că la fel este și acum.
În anii regimului totalitar, cele mai multe grupuri de turiști străini doreau să ajungă în nordul Moldovei și la mănăstirile nemțene, între acestea Agapia având întâietate, dacă îmi este îngăduită expresia.
Am ajuns la Agapia ca trimis al unei celebre familii scriitoricești din țară, Lovinescu. Membrii ei aveau legături mai vechi cu una dintre călugărițe care a trăit la Agapia aproape 100 de ani.
Amintirile de atunci s‑au așezat într‑o ordine destul de clară: întâia vizită, următoarele, întâlnirea cu maica Filofteia Șenchea, nonagenară în acel timp de vreo patru sau cinci ani, cu maica Trifilia, minunata cântăreață și secretară de altădată, cu stăruitoarea și primitoarea Cleopatra și cu alte multe monahii.
În casa maicii Filofteia, la zile mari, la praznice, când primea și oaspeți pe măsură, veneau și Părinții duhovnici din obștea Agapiei. Îi amintesc în treacăt pe Cuviosul Iasim Neagu (†2007), fost slujitor la Catedrala Patriarhală și o vreme viețuitor la Muntele Athos, Părintele Nechifor Munteanu (†15 noiembrie 1984), duhovnic bun și foarte apreciat de maici, a cărui sinceritate și bunăvoință nu pot fi uitate, Părintele Veniamin Palaghiu (†1997), arhimandritul Grigorie Armencea (†11 iunie 1989), pictor și imnograf, și Părintele Chesarie Colban (†1985).
Între viețuitoarele Mănăstirii Agapia, chipul și nevoința monahiei Filofteia Șenchea constituie un exemplu pentru anii mulți pe care i‑a primit de la Dumnezeu (98), pentru îndelunga viețuire în mănăstire, mai precis din anul 1900 până în 1984, când a trecut către Domnul, dar și pentru modelul paradigmatic de trăire oferit viețuitoarelor tinere ale acestei vetre monahale ori pentru dialogul cu mulți oameni de cultură, cu persoane importante care au trecut pragul mănăstirii, mai ales în perioada stăreției arhimandritei Agafia Velase (1940‑1950).
Dintre amintirile păstrate într‑un loc special al inimii se desprinde și aceea a momentului în care am întâlnit‑o pentru prima dată pe evlavioasa monahie Filofteia Șenchea.
La Biserica „Adormirea” din Fălticeni, în anii grei ai regimului comunist, participa la slujbă și distinsa doamnă Steliana Lovinescu, soția cărturarului și filosofului Vasile Lovinescu, ultima dintre cele care păstrau candela aprinsă în vestita casă a Lovineștilor din urbea Fălticenilor, familie reper pentru istoria culturii naționale.
Deși doamna dialoga arareori și cultiva o anumită retragere din viața publică, mi‑a vorbit despre maica Filofteia Șenchea, prietena ei. Dacă era vorba despre prietenie, înseamnă că și de o parte, și de cealaltă existau motive întemeiate. Steliana Lovinescu era o persoană selectivă în ce privește oamenii pe care alegea să‑i aibă în preajmă, astfel că dintr‑un oraș întreg în care erau destule nume cu daruri și demnități felurite, ea își făcuse doar câțiva interlocutori, cultivând o anumită autocenzură exagerată în a‑și alege partenerii de dialog. De vreme ce s‑a apropiat de monahia Filofteia Șenchea, cu siguranță existau suficiente argumente.
În anumite situații, a trimis prin mine daruri și vești monahiei Filofteia Șenchea. Poposeam la Agapia, apoi treceam de cele mai multe ori muntele per pedes apostolorum, până la Schitul Sihla și la Sihăstria. Așa am ajuns prima dată în chilia maicii Filofteia, situată chiar la intrarea în mănăstire, în vechile case stărețești care au aparținut arhimandritei Agafia Velase. În ultimii ani ai vieții sale, arhimandrita Agafia a locuit împreună cu ucenițele ei, între acestea aflându‑se Filofteia Șenchea și Elisabeta Gogan, iar mai târziu, Trifilia Scutăreanu și Cleopatra Hodorog.
M‑a impresionat prezenta hieratică a maicii Filofteia, blajină de felul ei, înțeleaptă, binevoitoare, care pentru mine, un tânăr seminarist la vremea aceea, părea o persoană de viță nobilă prin discurs, atitudine și minunata așezare a chiliilor în care viețuia, impregnate cu amintiri de demult, cu Icoane, picturi celebre și fotografii importante, cele mai multe dintre imagini având în centrul lor pe arhimandrita Agafia Velase, cea care rânduise viața cunoscutei mănăstiri românești într‑o perioadă grea, la sfârșitul celui de‑Al Doilea Război Mondial.
Poposind acolo de multe ori, am devenit apropiat și un fel de ucenic al maicii Filofteia, dar și al maicilor Trifilia și Cleopatra, pe care le pomenesc mereu și care constituie un exemplu de slujire a monahismului, fiecare având daruri speciale, ceea ce însemna foarte mult într‑o lucrare de comuniune, precum în marea mănăstire nemțeană.
La câțiva ani după ce am întâlnit‑o, maica Filofteia Șenchea a trecut la cele veșnice, încărcată de ani și amintiri prețioase, de bucuriile și încercările prin care trecuse în cei peste 80 de ani închinați Mirelui Hristos.
Devenise, cum am observat, o înțeleaptă monahie, la care se raportau nu doar maicile din jurul ei, ci și cunoscuta Stareță, stavrofora Eustochia Ciucanu, care avea o inimă mare, deși aspră și neclintită, calități care completau în mod fericit tenacitatea de a conduce o mănăstire ca Agapia, bine chivernisind responsabilitățile acestuia.
În chiliile maicii Filofteia Șenchea, am cunoscut‑o pe monahia Trifilia Scutăreanu. Locuia într‑un fel de anexă a casei stărețești de altădată, plină cu Icoane, tablouri și lucruri rare, între care un superb portret de călugăriță și alte câteva picturi ale lui Nicolae Grigorescu.
Pensionară, cu o stare precară de sănătate, monahia Trifilia încă participa la slujbele Bisericii și o ajuta pe ostenitoarea monahie Cleopatra Hodorog la îngrijirea maicilor bătrâne, foste ucenice ale Stareței Agafia – monahiile Filofteia Șenchea și Elisabeta Gogan.
Când am vizitat‑o pentru întâia oară, monahia Trifilia cerceta cu ardoare Ceaslovul. Deși participa la slujbe cu punctualitate și atenție, citea, cel puțin în anumite momente ale zilei, rânduieli din Ceaslov. Altădată, am observat‑o cântând dintr‑un Idiomelar, cum obișnuia să facă înaintea sărbătorilor. De altfel, majoritatea cărților bisericești aflate în chilia ei, în special cele de muzică, erau din vechime, probabil primite de la călugărițele de demult ale Agapiei, sau păstrate ca o zestre în casa monahală, asemenea unei chilii athonite de altădată. Acolo se întâlnea vechea tradiție agapiană, dăinuind încă prin acele monahii nevoitoare.
După ce am intrat la Seminar, am discutat adeseori cu maica Trifilia, în special despre muzica bisericească. În popasurile mele la Agapia, am văzut că uneori, la maica Trifilia în chilie, se strecurau călugărițe mai tinere, pentru a cânta împreună. Maica Trifilia era o bună cunoscătoare a rânduielilor tipiconale și a muzicii, devenind – cum îmi amintesc cu exactitate – și profesoară de cântări, ostenindu‑se să învețe novicele venite de curând în mănăstire.
Am aflat și alte lucruri despre ascultarea și încercările avute în perioada Decretului, despre căința ultimelor zile și uitarea provocată de boala grea Alzheimer, din cauza căreia nu‑și mai aducea aminte nimic din tinerețea și viața sa. Nu mai cunoștea pe nimeni, asemenea pruncilor…
Maicile din Agapia pomeneau adeseori de Părintele Nicodim Măndiță. Trecuse la Domnul de puțini ani, iar amintirea lui era încă vie.
În casele monahiilor de la Agapia se găsea, aproape în întregime, opera Părintelui Nicodim Măndiță.
Într‑o bună zi, maica Filofteia mi‑a dat câteva cărți pe care părintele le publicase, cu o ușoară avertizare, anume că unele dintre tipărituri aveau regim special, securizat. Fuseseră editate sau multiplicate pe ascuns, în pofida interdicțiilor pe care cunoscutul misionar le primise de la autoritățile vremii.
Mai târziu aveam să înțeleg câteva dintre cuvintele rostite în șoaptă de maicile de la Agapia.
Părintele Nicodim Măndiță era etichetat drept dușman al regimului aflat atunci la putere.
Încă din tinerețe se dovedise a fi un misionar înfocat, predicând cu multă putere învățătura de credință a Bisericii și îndemnându‑și ucenicii la o viață aproape monahală. Unii dintre ei aveau un simț al celor sfinte vecin cu preoția (în cazul bărbaților) și al nevoințelor călugărești (în cazul ucenițelor lui).
De câte ori am participat la slujbele de pomenire săvârșite la Agapia pentru părintele Nicodim, am observat că ucenicii lui erau total diferiți de mirenii obișnuiți. Îi recunoșteai după bărbile lungi, după îmbrăcămintea aproape monahală a femeilor și tinerelor, iar cea mai importantă dorință a lor era de a face cunoscută opera Părintelui Nicodim celor care nu auziseră de el, în multe cazuri oameni străini de viața duhovnicească.
O parte dintre ucenici veneau dintr‑o zonă aflată între Moinești și Bacău, unde, cândva, părintele fusese preot slujitor. Între timp, numărul ucenicilor se înmulțise, pentru a folosi o expresie din Faptele Apostolilor și se bucurau tare mult, ajungând la Agapia nu doar în zilele pomenirii lui, când erau atent urmăriți de Securitate, ci și în alte zile de peste an, când poposeau pe la casele mănăstirii.
La începutul lunii iulie, când se săvârșea de obicei parastasul întru pomenirea cunoscutului duhovnic, casele monahale și încăperile de la arhondaric erau arhipline. O astfel de mișcare înainte de anul 1989 era un fenomen cu totul deosebit, greu de gestionat pentru conducerea mănăstirii și urmărit cu atenție de autorități.
Peste ani am cunoscut câțiva dintre ucenicii apropiați ai Părintelui Nicodim. Aveau în întregime opera lui, bogată, impresionantă. Ei mărturiseau că, la spovedanie, părintele le cerea să multiplice cărțile tipărite odinioară, dar care din pricina vremurilor nu mai puteau fi reeditate. Dintre ei, unii, lucrători în instituții de seamă ale statului, își asumau răspândirea acestor scrieri, pentru a ajunge la cât mai multe suflete. Alții, deosebit de evlavioși, scriau de mână părți importante din învățăturile duhovnicului lor. O astfel de lucrare misionară este de‑a dreptul impresionantă.
După trecerea a 50 de ani de la mutarea din această viață, numele său a rămas la fel de important pentru urmașii ucenicilor care l‑au cunoscut îndeaproape, dar și pentru întreaga Biserică al cărei slujitor devotat a fost.
Dintre amintirile legate de Mănăstirea Agapia, redau una plină de înțelepciune, dar și de umor fin.
Când era de rând la predică, Părintele Nicodim insista mai mult decât ceilalți duhovnici, cuvântările sale fiind adesea foarte lungi, ceea ce provoca o anumită mâhnire în rândul maicilor, mai ales pentru cele cu ascultări mai dificile și care nu admiteau absența ori întârzierea îndelungată.
Într‑o zi, presat de felurite păreri, Părintele le‑a spus: Vă plângeți că predic mult! Voi schimba de acum stilul care poate deranja. Dar vă voi spune pe scurt un mare adevăr, care ar putea înlocui predicile mele lungi: Pocăiți‑vă, căci altfel vă ia d…!
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Sursa: http://ziarullumina.ro.
