Povestea lui Teodor a început foarte devreme după nuntă. De fapt, în familia noastră, toate s-au întâmplat foarte devreme. Într-o săptămână de când ne-am cunoscut m-a cerut, în 9 luni de când am ieșit prima dată împreună am avut nunta și după aceasta, la scurt timp am aflat că va veni al treilea membru al familiei. A… și nu avem încă un an de la căsătorie și suntem noi doi și-un înger.
Sarcina a decurs normal, cu toate ale ei: grețuri, vărsături, arsuri la stomac, insomnii, dureri de una, de alta. Mă întrebam deseori de ce se spune că sarcina este cea mai fericită perioadă a femeii. Abia la sfârșit am înțeles de ce.
La dublu test ne-a fost dată prima veste că bebe va fi diferit. A avut un risc mai mare de Sindromul Down. Nu am avut nevoie de consfătuiri. Decizia a fost unanimă și din inimă. Mergem înainte. Chiar am refuzat amniocenteza, pentru că nu am vrut să punem în niciun fel viața bebelușului în pericol. L-am considerat copilul meu din prima secundă de concepție. Asta înseamnă de dinainte de a-mi ieși acele două liniuțe pe testul de sarcină.
E greu să porți o sarcină, dar e minunat să te simți mamă încă de când ai în burtică o mică minune care crește ușor ușor și corpul său prinde contur, iar corpul tău pe dinăuntru îi face loc printre ale sale.
La 19 săptămâni, în schimb, a venit o veste puțin mai îngrijorătoare. Începuse să acumuleze lichid în cutia toracică. Ce-o mai fi însemnând și asta? Dintre toate rudele sau prietenele care au mai fost însărcinate, niciuna nu mi-a spus că ar fi trecut prin așa ceva. Dna doctor m-a trimis la un alt doctor, pentru a doua opinie. Și răspunsul a fost direct: da, are hidrotorax. De parcă eu știam ce e asta sau ce presupune. Ce a urmat, a fost ceva ce nu mi-am dorit să aud vreodată din gura unui doctor. Ne-a spus să facem amniocenteza și dacă are și alte malformații genetice, soluția este avortul. Acest răspuns mi s-a părut șocant și revoltător în același timp. Țin minte că am ieșit din cabinet și am început să plâng. Nu pentru că bebe avea Sindromul Down, nu pentru că avea hidrotorax (care la vremea aceea nici nu știam ce înseamnă), ci pentru ușurința cu care mi s-a propus să îmi omor propriul copil. Ca și cum îți vine o mașină de spălat vase stricată și îi faci retur ca să îți trimită una bună.
Am mers acasă și ca orice mamă disperată am început să mă consult cu doctorul „Google”. Și așa am aflat că această afecțiune apare una la 10.000-15.000 de sarcini. Râdeam și vorbeam cu bebe, cât de diferit a vrut el să vină pe lume. Cu cât tam-tam. Și din articol în articol am ajuns la cel în care era prezentat singurul doctor din țară care trata această afecțiune. Ca să vezi treabă… se poate trata hidrotoraxul. Evident că acum greul era să îl contactăm. Fiind directorul medical al unui spital privat din București, avea graviduțe peste graviduțe ca paciente și programul lui era foarte încărcat. Am zis în mintea mea, dacă e pe Google, trebuie să fie și pe Facebook despre el. Astfel am găsit un grup cu mămici care au avut sarcini cu risc. Printre ele, multe care au fost tratate sau operate intrauterin de acest doctor. Am pus o întrebare pe grup și în 5 minute, Ioana, o mămică din Timișoara îmi spune să îi dau numărul de telefon ca să mă sune. Am povestit cu ea 20 de minute la telefon, astfel am aflat că și fetița ei a avut hidrotorax și acum este bine, sănătoasă și după ce mi-a închis telefonul, nu a mai durat mult și m-a sunat din nou și mi-a spus: „Luni la ora 8 să fii la cabinet la domnul doctor”. Azi era sâmbătă și poimâine aveam deja programare la cel mai bun doctor din țară. La salvarea bebelușului meu. Mi s-a părut de la Dumnezeu tot.
Luni, la ora 8:00, eram în fața cabinetului domnului doctor. Mai emoționată ca la examene. Se face 8:30, domnul doctor nu este… ora 9:00 … toate gândurile rele mi-au trecut prin cap. Că a pățit ceva și nu mai ajunge. Că a trebuit să plece din țară. Că s-a răzgândit. Îmi fac curaj și îi trimit mesaj. Primesc destul de repede răspuns, că e în spital, la vizită și vine la cabinet după. M-am liniștit și am zis că îl pot aștepta oricât de acum, pentru că știu că vine. Nu a mai durat mult și a venit.
Dr. Hadi Rahimian este o prezență carismatică și are un profesionalism care te face să vrei să fii și tu la fel. În prima fază are o seriozitate care te scanează din cap până în picioare, apoi îți zâmbește și îți dă toată încrederea că va face tot ce îi stă în putință să trateze orice are bebelușul tău. Am intrat în cabinet și, în câteva secunde de când mi-a pus sonda pe abdomen, ne-a confirmat diagnosticul – hidrotorax unilateral. Ne-a explicat atunci care sunt soluțiile: puncție sau operație de montare de shunt (ambele la bebe), dar în primă fază ne recomandă puncția, pentru că lichidul apăruse foarte devreme (la 19 săptămâni). Ne-a spus să ne plimbăm 30 de minute și să revenim ca să îmi facă puncția. Am fost șocați și bucuroși în același timp. Ne-am dat seama că acest om nu pierde nicio secundă din viața lui sau a altora. Nu amână lucrurile. Nu fuge de responsabilități. Când mi-a făcut puncția am crezut că asist la ceva extraterestru. Un ac mare (ca la amnio) a fost introdus în abdomenul meu, până la bebe în cutia toracică și cu o seringă îi era extras lichidul. După terminarea procedurii, se vedea la ecograf cum plămânul a revenit la forma normală și umplea spațiul din cutia toracică. Tot atunci am acceptat să facem și amniocenteza, pentru a vedea dacă sunt și alte malformații genetice. Din fericire ne-a ieșit doar Sindromul Down. Deja ne vedeam cu un bebeluș tare iubăreț, care să ne îmbrățișeze toată ziua și să ne spună că ne iubește continuu.
Lucrurile nu au fost chiar atât de simple. La câteva săptămâni a apărut din nou lichid în cutia toracică. Din nou am mers și am făcut puncție. După această intervenție, a urmat o perioadă de monitorizare periodică în Iași. Din fericire, doctorul care inițial ne prezentase avortul ca o soluție, a văzut hotărârea noastră de a merge mai departe și asumarea a ceea ce va veni și ne-a susținut. Astfel că nu am mai primit de nicăieri recomandarea să ne oprim. De parcă tot de la Dumnezeu ar fi venit prima reacție a doctorului ca o încercare, să vadă dacă vrem să ne asumăm ceva mai greu în viață sau alegem ce e mai comod.
Apoi a început „distracția”. Ne-am mutat la sfârșitul lui decembrie temporar la București, pentru a naște acolo. Acumulase lichid în ambele cavități ale cutiei toracice, avea lichid și la creier – hidrocefalie, lichid în abdomen și să dea semne de edem. Eram prin săptămâna 30-31. Am mai făcut o puncție, apoi am făcut operația de montare de shunt. Acesta a fost montat pe partea dreaptă, unde își făcea treaba de minune. Plămânul era întins, se dezvolta normal. În schimb, în partea stângă, lichidul nu se drena și făcea probleme și plămânului, și inimii. Astfel că a trebuit să facem a patra puncție. Dr. Hadi ne-a spus să ne pregătim că voi naște curând. Eram în săptămâna 33.
Luni, pe 13 ianuarie, trebuia ori să îmi mai facă o puncție, ori să nasc. Așa că am rugat un preot să vină în spital, ca să îl boteze pe micuț imediat. Nu ni s-au dat multe șanse. Vineri avea 50% șanse de supraviețuire. Luni, când am venit la control, avea șanse minime să ajungă să fie botezat. La 11:30 am născut și abia la ora 13:00 a fost botezat. În tot acest timp, medicii au făcut tot ce le-a stat în putință ca să îl ajute. A fost reanimat de două ori, a fost conectat la o mulțime de aparate și a primit o grămadă de medicamente pentru stabilizare. Și așa, „cablat”, a stat toată viața lui aici pe pământ.
Când m-a sunat părintele Mircea, la ora 13:00, și mi-a spus că avem un copil creștin, am răsuflat ușurată. Am zis, Doamne, de acum, fie voia Ta! Eu, pe perioada sarcinii, m-am rugat tot pentru voia Lui. Dar, dacă îmi este îngăduit să cer ceva, măcar să mă lase să îl botez. Dorința îmi era îndeplinită. De acum, trei zile, m-am bucurat de cel mai frumos bebeluș „cablat”. Mergeam de două ori pe zi la vizită și stăteam câte 30 de minute cu el. Cu micul meu Teodor. Cu darul lui Dumnezeu. În primele 2 zile l-am mângâiat pe cap și îmi zâmbea și scotea limba. Apoi, la rugămintea asistentelor, nu l-am mai mângâiat, pentru că îl stimulam și îl trezeam, iar el ar fi devenit agitat și își scotea din branulele pe care le avea. Dar m-am jucat altfel cu el. L-am masat, printre cabluri, pe mânuțe, pe picioare, pe piept. I-am cântat „La mulți ani!”. I-am spus ce oameni minunați îl așteaptă acasă și ce mult este iubit de toți. Am vrut să știe că este iubit și dorit. Și nu ne interesa cât de greu ne va fi cu un copil cu nevoi speciale și câți bani va trebui să cheltuim cu el. Ne doream doar să fie fericit.
În tot acest timp, făceam demersurile pentru a fi transferat la spitalul de stat. Facturile de la spitalul privat ajungeau cam la 5.000- 6.000 lei pe zi. În schimb, totul depindea de bebe. Cât de stabil reușea el să se mențină, ca să reziste la transport.
A treia zi, Teodor ne-a mai făcut un dar. A luptat toată noaptea alături de întreaga echipă de la Terapie Intensivă, ca să ne mai bucurăm de el o jumătate de oră. Astfel, la ora 11:00, când am mers la vizită, am mai avut ultimele 30 de minute cu el. Se vedea că s-a chinuit toată noaptea. Plămânul stâng îi cedase, nu reușea să se mai oxigeneze suficient și după ce am plecat noi de la el, a plecat și el la Domnul.
„Domnul a dat. Domnul a luat. Fie numele Domnului binecuvântat!” – asta mi-a venit în minte și se repeta continuu în mine când au venit doctorii să ne dea vestea.
Simt că Dumnezeu mi-a dat prin Teodor, nicio secundă nu am simțit că mi l-a luat pe Teodor. Nu am avut niciodată întrebarea „De ce eu, Doamne?”. Am avut credința că știe El de ce eu și de ce acum. Atât de mult m-am lăsat în voia Lui, încât nicio secundă nu m-am îngrijorat de cele lumești. De banii de care vom avea nevoie pentru spitalizare, pentru tratament, de transferul la un spital de stat. Am știut că vom găsi banii respectivi, îi vom împrumuta noi de undeva, vom găsi o soluție.
Dumnezeu atât de mult ne iubește că ne-a luat toate aceste griji lumești și ne-a lăsat răgaz să tragem învățămintele duhovnicești. Ne-a ajutat prin prietenii noștri, care au strâns suma necesară, nu doar pentru tot ce a însemnat experiența de spital privat, dar am reușit să facem și înmormântarea din banii respectivi. Suma strânsă a fost undeva peste 30.000 lei. A fost un efort financiar considerabil. Și pentru cei care s-au ocupat de strângerea lor și pentru cei care au donat. Le mulțumim tuturor și le suntem recunoscători. Acum ne simțim responsabilizați. Să fim și noi, cel puțin la fel de buni cu semenii noștri, cum au fost și cei din jurul nostru cu noi.
Cazarea noastră la București tot prin prieteni am rezolvat și nu a trebuit să plătim nimic, deși am stat aproape o lună. În toată această perioadă ne-au întărit rugăciunile zecilor de călugări, maici, preoți și mireni care ne-au pomenit, toți prietenii noștri.
Fac voluntariat de 15 ani. Și mi se pare firesc să fiu alături de cei care au nevoie de mine. Acum când am fost noi în nevoie și atâția oameni ne-au ajutat, s-au zbătut să ne fie mai ușor, s-au rugat pentru noi, am simțit atât de mult prezența lui Dumnezeu! Îmi doresc să aduc și eu pentru alții alinarea pe care am simțit-o în această perioadă.
Cred că Teodor a fost un dar pentru întreaga noastră familie extinsă. Atât de mult ne-a pus împreună și ne-a arătat puterea unei comunități consolidate în jurul lui Hristos. Atât de multă liniște și pace ne-a adus Teodor, încât și dacă aș știi ce urmează, tot la fel aș fi făcut. Ne-a adus mai multă unire în familie, ne-a învățat pe amândoi ce înseamnă viața și cât de mult merită ea trăită cu sens. Nu în amânare. Nu în lipsă de asumare. Deplină – în Hristos.
Am fost mamă 33 de săptămâni intrauterin, 3 zile pe pământ și o veșnicie voi fi mamă de înger.
